TrekLens

Experiența trenului de noapte se dovedește cutremurătoare la propriu. Zgâlțâielile sunt atât pe verticală cât și pe orizontală de parcă ar trece în viteză peste nesfârșite limitatoare se viteză. Dimineața mă găsește încă departe de Luxor, prin geamurile îmbâcsite ale vagonului Valea Nilului scurgându-se cu viteză. Cuburi de locuit, multe din ele într-o stare avansată de degradare și palmieri nesfârșiţi. Soarele sparge cu razele smogul ce se întinde ca un brâu pe orizont și cerul devine de un albastru adânc. Cu o întârziere de doar două ore și jumătate, garăm la peronul din Luxor.

O multitudine de “caleche” – calești a căror eleganță desuetă mă trimit cu gândul la Imperiul Britanic, împânzesc orașul lipsit aproape complet de turiști. Un berbec este coborât cu forța dintr-o furgonetă și, îngenuncheat pe trotuar cu picioarele legate pare împăcat cu soarta ce-l așteaptă a doua zi – sacrificiul ritualic de Eid al-Kebir.

Templul Luxor este unul din acele locuri pentru care nu te pregătește nici vizionarea a o sută de fotografii. Construit de regele-soare – Amenhotep al III-lea, în inima fostei capitale Teba, templul străjuiește Valea Nilului de aproape trei milenii și jumătate. Cei câțiva vizitatori se pierd între gigantismul statuilor ce străjuiesc intrarea. Obeliscul din fața intrării, frate bun cu cel ce străjuiește Place de la Concorde din Paris, declamă în linii adânci de piatră povestea Bătăliei de la Kaddesh, în care Ramses al II-lea și-a învins dușmanii hitiţi. Sprijinită de giganticele picioare ale faraonului, frumoasa soție a acestuia, Nefertari, îl veghează chiar și după moarte.

Dincolo de coloanele sculptate din sala hipostilă, în sanctuarul central, scene din viața faraonilor și-au păstrat încă nuanțele vii în care au fost pictate. Pe zidurile ce o împrejmuiesc, este zugrăvit o parte din festivalul Opet – o procesiune de care și cirezi de bivoli îngrășați pentru sacrificii, conduși de preoți. O lume de povești săpate în piatră, o lume de legende de-o vârstă cu Egiptul.

Cu mii de ani în urmă, când capitala Regatului Mijlociu al Egiptului înflorea la Teba, o alee vegheată de sfincși lega Luxorul de vastul Complex de temple de la Karnak. Egiptenii din antichitate îl numeau Ipet-Isut – “Cel mai ales dintre locuri”, și nu greșeau câtuși de puțin căci catedralele lumii moderne ar fi pierdute între pereții lui, iar în piatra sa este scrisă istoria vechiului Egipt pentru o perioadă de aproape un mileniu și jumătate. Marea Sală Hipostilă este genul de loc unde timpul încremeneşte și îţi realizezi vremelnicia pe Pământ. Privirea înălțată spre cer se agață în pădurea de trunchiuri uriașe de piatră sculptate în povești.

Înapoi la hostel, pe scările ce urcă spre pod este o mică busculadă. Trei bărbați încearcă să urce un berbec, iar vietatea se împotrivește din toate puterile. Puștiul gazdei duce și el un braț de iarbă – “o noapte de cazare include și o cină”, glumește Ahmed. Ultima cină însă, pentru animalul în ochii căruia se citește nedumerirea.