LUANG PRABANG, ÎNTRE AURIU ȘI CĂRĂMIZIU

Aliniaţi pe scăunele sau direct pe niște carpete, desculţi și cu un șal drapat pe umărul drept, cei ce donează așteaptă răbdători șirul portocaliu al călugărilor. Când negrul nopții este străpuns de robele colorate murmurul străzii se reduce brusc și, credincioșii, fără a privi în ochi călugării – ca semn de supunere, pun o lingură din orezul cel mai bun în vasul purtat de fiecare dintre ei indiferent de vârstă. Sunt de la adulţi de 45 de ani și până la copii de 10 ani.







Când vasele în care au primit orezul sunt aproape de umplere, călugării lasă să cadă o parte din conţinut în niște coșuri – să aibă și săracii ce mânca.

Totul se termină cu puțin înainte de momentul când dimineaţa se rostogolește peste oraș, iar lumea își îndreaptă atenția spre viața de zi cu zi.






Buddha a zâmbit când s-a odihnit pentru o zi pe tărâmul unde se află astăzi Luang Prabang și, conform legendei, a profețit că aici se va ridica un oraș puternic și bogat. Timp de sute de ani profeția s-a materializat în capitala puternicului regat Lan Xang, a cărui putere și influență pot fi atribuite atât localizării sale pe Drumul Mătăsii cât și faptului că aici se dezvoltase centrul Budismului din această regiune. Chiar dacă prin secolul al XV-lea orașul și-a pierdut statutul de capitală, acesta a continuat să-și păstreze aura imperială prin stabilirea aici a sediului familiei regale până în 1975 când monarhia a fost dizolvată. Chiar și așa, sub noul regim comunist, Luang Prabang a continuat să fie centrul spiritual și artistic al Laosului.






















Prin satele și orașele regatului Lan Xang, mare parte din viața de zi cu zi era strâns legată de templul local. Templele erau centre ale educației și toți cei de sex bărbătesc își petreceau aici o parte din viață ca învățăcel sau călugăr.

Nu este de mirare că aici s-au ridicat probabil cele mai frumoase temple din întregul Laos, cu detalii legate de Ramayana, viaţa satului și penultima reîncarnare a lui Buddha.






















Ca peste tot în lume și pe aici sunt bizarerii: se vând mici colivii cu păsări ceva mai mari ca un dop de sticlă, pentru ca odată ajuns pe ultimele trepte din fața templului Chom Si, să le eliberezi. Mândria omenească – avem impresia că facem ceva bun eliberând niște suflete ce vor fi din nou capturate, pentru a ne mări iar și iar stima de sine. Biete fiinţe…

Mekongul însângerat este însă o poveste aparte, cu munţi închizând orizontul încă plini de mine anti-personal ne-explodate.













Leave a Reply

Your email address will not be published.