Cețurile joase de toamnă acoperă dealurile subcarpatice, mofturile geografiei trădând pe alocuri cerul senin de deasupra. Pe Valea Argeșului alburiul lor opac se ridică ca la poruncă, lăsând în urmă vraja toamnei agățată în ramurile copacilor. Luna Octombrie vine de cele mai multe ori cu o atmosferă extrem de clară, iar astăzi este exemplul perfect: până departe pe versanții Făgărașului culorile debordează într-o saturație demnă de paginile unei reviste. Dimineața este rece însă, iar între versanții ce strâng în menghină Transfăgărășanul atmosfera rivalizează cu cea a unui frigider.
Serpentină după serpentină drumul rămâne pustiu, cu o ocazională mașină ce pare rătăcită în peisajul multicolor. Doi ursuleți proaspăt ieșiți din adolescență așteaptă pe marginea drumului să le pice mâncare de la turiștii inconștienți de răul și prostia pe care le fac.
De sus de pe Barajul Vidraru se dezvăluie paleta de nuanțe amestecate ale toamnei, peste care vine etajul brun și tern al pajiștilor alpine pârjolite de vară și apoi stâncăriile înălțimilor – Făgărașul este într-unul dintre cele mai bune momente ale sale. Pe serpentinele ce urmează fidele întreaga formă a malului estic al lacului Vidraru, un urs adult a fost și el învățat să iasă la cerșit pe marginea drumului, iar câțiva kilometri mai în amonte o ursoaică însoțită de doi pui de mărimea unor dulăi caută mâncare la un loc de picnic. Efectele nocive ale lipsei de educație la oameni se zăresc clar la animale.
Drumul mă poartă pe nesimțite spre înălțimile munților cu un chef de a-l urma până când odată sătul de drum să mă întorc acasă, sau poate să mă opresc undeva în necunoscut pentru o pauză mai scurtă sau mai lungă. În ciuda zgomotului, la mine în cap este liniște – demonii gândurilor au luat o pauză din circul zilnic. Două roți sunt cel mai bun tratament iar drumul este prea frumos și balansul curbelor un dans prea tandru pentru a fi întrerupt.
Dincolo de creastă este imaginea clasică a Transfăgărășanului, dar norii triști și cenușii asediați de un vânt sălbatic nu îndeamnă la prea multă visare. În cele din urmă aveau să izbândească în încercarea lor de a traversa muntele, iar cerul se transformă în urma mea într-un încet dar sigur pastel bacovian.
Spre sud pădurea reflectă însă ireal razele soarelui ce i se strecoară printre ramuri, pictând frunzele în efemere acuarele calde ce vor ține prea puțin – curând se vor așterne covor din ce în ce mai palid.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.