TrekLens

Poate că iarna s-a retras deja de la șes, însă în munți ea încă stăpânește atotputernică cu a sa mantie neprihănită. Tranșeul săpat de noi prin pădurea de brazi albită de greutatea zăpezii nu va rămâne mult timp, ninsoarea deasă începând deja procesul de ștergere a urmelor.

Pe măsură ce înaintăm stratul de zăpadă se mărește considerabil, cerul se limpezește iar petice albastre apar promițător deasupra noastră. Liniștea pădurii este tulburată doar de cântul timid al vreunei mierle încălzite de soare și de trosnetul ramurilor de brad îngreunate de nea.

Urmând chemarea razelor de soare cu aromă de cetini ieșim într-o poiană prin care fire de ceață ca un voal nepământean de fin plutesc tăcut, învăluind treptat Piatra Scrisă. În mai puțin de jumătate de oră însă vremea s-a burzuluit, cerul împrumută culoarea zăpezii iar tot ce putem distinge în albul etern sunt culorile hainelor noastre. Punctele de reper dispar iar privirea nu se mai poate agăța de nimic – noroc cu GPS-ul ce ne restabilește direcția. Odată cu coborârea spre Cabana Piatra Mare, țesătura ceții devine mai rară și putem desluși formele aspre ale stâncilor, pădurea și în cele din urmă cabana.

Cele câteva minute petrecute în jurul sobei din cabană, cu iarna învolburându-se la ferestre, fac ca poteca ce coboară spre fosta cabană Dâmbul Morii să pară ireal de scurtă, firul Șipoaiei conducându-ne prea repede înapoi în civilizație.