TrekLens

Podul peste apele tulburi ale râului Shyok reprezintă ultimele urme ale asfaltului ce dispare ca și când niciodată nu ar fi fost, transformat acum în piatră încastrată în pământ, colțuroasă și cu mult praf – practic un off-road de toată frumusețea. În mijlocul pustietății apar și dubioase porțiuni asfaltate probabil în Paleolitic și crăpate de trecerea timpului, dar și porțiuni de nisip fin ca un praf, lungi uneori și de câteva zeci de metri.

Dacă piatra colțuroasă este doar enervantă iar nisipul o probă cel puțin neplăcută de trecut, apar și așa zisele washboards – minunatul teren vălurit ce este perfect pentru tocat pietrele de la rinichi. Semnele rutiere se rezumă la îndemnuri: ‘Road is hilly, don’t drive silly‘, ‘On bends, slow friends‘, ‘Be gentle on my curves‘, ‘Don’t be a gama in the land of lama‘ – nu doar românul s-a născut poet.

Drumul coboară mult spre râul care vara, în Iulie și August, inundă șoseaua scufundând-o uneori și la jumătate de metru adâncime, sezon în care pentru a continua trebuie traversate apele de vreo trei ori. Câteva carcase de mașini mai puțin norocoase stau înfipte și acum în mijlocul torentului. Traversările afluenților lui Shyuk sunt însă acum o experiență amuzantă, bună de spălat de pe roți praful drumului. Pe multe porțiuni asfaltul este întrerupt de aluviunile rămase în urma torentelor din Iulie și August, grămezi mari de pietriș adunat de excavatoare pentru a lăsa senzația că pe aici trece un drum.

Singurele luni când drumul chiar are asfalt în întregime sunt Aprilie și Mai, apoi vin ploile și torentele iar viața drumului ia sfârșit. În Shyok, acolo unde începe valea omonimă, asfaltul revine ceva mai convingător spre a urca într-un pas fără nume la vreo 3850m altitudine, pentru a se scurge apoi la vale spre canionul râului Tangtse.

În pustietățile acestea nici o stație de benzină nu poate fi ratată, căci următoarea poate fi cel puțin la câteva sute de kilometri depărtare. Uneori, în rarele localități, carburantul se mai vinde la bidon de plastic la magazinul satului. Dacă ai o karma bună.

Astăzi s-a adunat cam 50% off-road, căci drumurile aici sunt precum legenda mănăstirii Curtea de Argeș: le construiește Manole de la armată primăvara, vine vara și drumul se duce naibii că se topesc zăpezile de sus de pe munți și o ia totul la vale cu aluviuni și alunecări de teren, după care toamna Manole de la armată începe să le repare din nou. Apoi vine iarna și ciclul se repetă. Cred că aici în nordul himalayan al Indiei este nevoie acută de o Ana pentru temelia drumului…

Cu toate acestea priveliștile sunt excepționale. Se tot merge pe firul râului urcând și coborând munți, ca într-un final culorile lacului Pangong să se arate.

Lacul Pangong este doar o minunăție recent descoperită publicului după lansarea filmului indian 3 Idiots, însă în continuare izolarea acestuia face ca foarte puțini vizitatori să dea buzna în liniștea dintre munți. Întinzându-și apele pe o lungime de vreo 150km, din care două treimi în China, lacul Pangong se joacă de-a pictorul cu o ireală paletă de nuanțe vii de albastru, ce contrastează aproape magic cu versanții arizi și colorați de minerale ai munților ce îl înconjoară. Aici, pe malurile apelor ale căror culori amintesc de Caraibe, pustietatea este covârșitoare.

În ciuda faptului că apele îi sunt sărate, iarna lacul îngheață – totuși frigul iernii de la 4200m nu este de colea. Munți colorați dar albiți de zăpadă pe vârfuri, un cer albastru pur și un lac nesfârșit în care s-a scurs tot turcoazul și cerneala din lume. Ce poți să îți dorești mai mult?

Câțiva kiang – un fel de măgăruși sălbatici prezenți în nebunia înaltă a munților, privesc cu nepăsare amestecată cu o ciudată curiozitate la arătarea cu două roți și cască ce se oprește să îi privească cu la fel de multă curiozitate. Puține au fost locurile unde m-am simțit atât de aproape de marginea hărții încât să am senzația că aș putea cădea de pe ea – alerg după niște puncte puse în prealabil pe GPS din confortul unui ‘acasă’ ce în momentul de față pare a fi din o cu totul altă viață.

Toamna întârziată nu vine doar cu nopți înghețate ci și cu zile scurte, iar dincolo de Merak harta îmi arată că ar mai fi câteva pasuri montane de trecut până la o altă posibilă localitate. Aici la o aruncătură de băț de China, drumul nu promite deloc că se va îmbunătăți, iar o noapte pe malurile lacului Pangong sună minunat. Ușile din Merak sunt însă zăvorâte pe motiv de ceva eveniment la căminul cultural din sat, iar un pat este ceva mai greu de găsit. Un unchiaș ce cară apă într-o găleată mă vede cam pierdut în peisaj și îmi face semn să mă apropii – în seara asta pot înnopta la el.