LABIRINTUL UMAN DIN FEZ

Orizontul se luminează la început lent de parcă cineva ar spăla fără grabă cerul de beznă. Bolta se decolorează încet căpătând o nuanță lividă, pentru ca explozia culorilor aduse de zorii zilei să aibă un și mai mare impact. Deasupra așezărilor cărora deșertul le bate la ușă, soarele stă atârnat ca o monedă ale cărei detalii tocite se pierd într-un disc de un portocaliu murdar.
















Bătrânul oraș Fés este unul dintre ultimele colțuri de civilizație medievală, presărat cu moschee, medrese și palate, și locul unde comercianții își vând prețioasele condimente, carne ce cu câteva minute înainte încă cotcodăcea sau behăia, veșminte și accesorii. Pare că nimic nu s-a schimbat în ultimul mileniu. Poate doar moda să își fi băgat nițel coada.
















Dincolo de poarta Bab R’cif se regăsesc aleile înguste și labirintice ale vechilor orașelor arabe. Fără o hartă cu GPS sau un localnic care să îți arate firul Ariadnei, labirintul este aproape fără rezolvare.

















Fez este un oraș viu, nu un muzeu în aer liber. Locuitorii aici își fac cumpărăturile, în aleile astea înghesuite și mirosind a zeci și sute de arome. Este Ramadan iar dimineața este întârziată până pe la ora 11 când comercianții încep fără grabă să își deschidă marfa ascunsă în spatele unor uși groase de lemn, la fel cum înaintașii lor au făcut același lucru pentru generații de-a rândul. Întregul oraș vechi este un bazar ce pulsează în ritmul celor ce vând și cumpără, iar aici ai impresia că absolut toți vând și cumpără – la fel de bine ar putea să se faca troc.














Haotic, cu străduțe înguste unde semnalul GPS-ului se dă deseori bătut, fundături dubioase și superbe decorațiuni unde nici nu te aștepți, sculptate sau făcute din cioburi de faianță colorate, Fez este un oraș unic și nu seamănă cu absolut nimic. Unul dintre cele mai vechi și pline de istorie orașe ale Africii de Nord, Fez a fost pentru mulți ani capitala Marocului și unul dintre cele mai mari centre de învățătură islamică din lume, supranumită și Atena Africii. Aici este și cea mai veche universitate din lume – Medresa al-Qarawiyyin, ridicată în anul 859, când Europa se zbătea într-un Ev Mediu întunecat.














Daca în Europa toate drumurile duceau la Roma, în nordul Africii toate se reuneau la Fez – unul dintre cele mai mari centre comerciale unde cultura întregului Maghreb a fuzionat. Populația originală formată din Arabi și Berberi amestecându-se cu refugiați din Andaluzia și migranți veniți din Tunisia.














Despre Fez el-Bali, medina originală a orașului ce se înghesuie între zidurile crenelate ale vechii cetăți, se spune că ar fi cea mai întinsă arie urbană fără trafic motorizat. Ce-i drept aici sunt cu mult mai mulți asini decât motorete sau biciclete. Mașinile nici nu ar avea loc pe aleile pe care doi oameni nu pot trece fără să își atingă hainele, printre meșteșugari pricepuți în metale, olari, tăbăcari și cizmari ce își continuă arta practicată neschimbată în ultimii ani. Gunoiul de la sfârșitul zilei este adunat înainte de răsăritul soarelui de cei responsabili, și transportat în samare încărcate pe măgăruși spre porțile orașului unde mijloace motorizate îl pot prelua. Medina este o cetate aproape inexpugnabilă.













Apropierea tăbăcăriilor se simte de dincolo de ziduri – mirosul de piei proaspete de animale scufundate în urină și chimicale – un proces antic prea puțin schimbat din vremurile medievale. Pentru cei ce reușesc să înfrunte mirosul pestilențial, priveliștea este aceea a unei palete a unui pictor, un fagure imens în ale cărui adâncuri de piatră sunt culorile ce vor înfrumuseța pieile din care meșteșugarii croiesc apoi de la curele la intricate modele ce împodobesc gențile sau jachetele.

















Tăbăcăriile sunt conduse ca o cooperativă, iar muncitorii își transmit știința din tată în fiu. Aici mai mult ca oriunde în oraș, mici întreprinzători se dau drept ghizi pentru turiștii neștiutori sau pur și simplu pierduți pe cele peste cinci mii de alei adunate într-un labirint. Firul Ariadnei este greu de urmat în acest haos organizat ce transformă medina în cea mai derutantă din întregul Maroc, locul unde buchetul încâlcit al aleilor mai complicate ca drumurile dintr-o termitieră sunt punctate de numeroase intrânduri laterale, curți ascunse și unghiuri atât de ascuțite încât ai senzația reală că drumul a dispărut într-un zid. Din loc în loc prin câte o deschidere nebănuită în toată nebunia asta, se zăresc minarete viu colorate ce se înalță deasupra acoperișurilor pe un cer de cerneală, sau mozaicul de faianță colorată al vreunei fântâni. Vânzătorii sunt neașteptat de amabili, curioși și dornici de povești, departe de stresul unei astfel de plimbări prin mult mai turisticul Marrakesh. Medina are aici un cu totul alt ritm.

















Începând cu finalul secolului al XIX-lea, Palatul Glaoui devenea una dintre cele mai elegante clădiri din oraș, sub stăpânirea unuia dintre cele mai puternice clanuri din Maroc. Istoria are însă prostul obicei să nu fie statornică, iar sângele arab este cu atât mai greu de stăpânit. Lovituri de stat urmate de stăpânirea franceză și apoi de un rege care i-a luat toată puterea moștenitorului puternicului clan, au împins palatul spre ruină.

















În bătrânelul mândru care păzește palatul se zăresc prea puține din tot ce reprezentau strămoșii săi, căci el este urmașul de drept și proprietarul palatului ce are un aer ușor decrepit. Și totuși, chiar și așa miriadele de detalii nu încetează să te uimească.

















Maroc a fost dintotdeauna poarta deșertului, pe străzile orașelor sale granulele aurii de nisip risipindu-se cu fiecare adiere de vânt. Vegetația aproape luxuriantă și viu colorată precede pustietatea colorată a dunelor lipsite de orice urmă de verde. Zidurile au culoarea nisipului de parcă s-ar fi ridicat cândva prin cine știe ce mișcare tectonică direct din adâncurile dunelor.

















Cartierul evreiesc are propriul său amalgam de străduțe ce se aseamănă cu toate celelalte din Fez, fiind în același timp diferite. Ceva mai aerisite și ceva mai puțin populate. Oricum, în ciuda tuturor diferendelor politice și religioase, culturile se aseamănă între ele mai mult decât ar vrea liderii să recunoască și, dincolo de orice diferende supraviețuirea este principala regulă din Africa. Viața și moartea se intersectează și se amestecă de-a lungul și de-a latul continentului negru într-un ritm frenetic, deseori fără prea mult confort.












Într-o atmosfera jovială și totuși copleșitoare, bazarul se desfășoară parcă fără capăt pe străduțele înguste unde oamenii discută însuflețit cu familia, prieteni sau vânzători, asupra unor miriade de amănunte, ca pentru a sublinia cât de mult alți oameni ce se consideră cu mult mai superiori și civilizați și-au pierdut o parte din natura umană. Pe cât de ciudat ar părea, cu cât civilizația vestică a evoluat popoarele acesteia s-au înfășurat în confort ca într-un cocon de echipamente complicate, pierzând pe parcurs o parte din natura lor umană. Comfortul și siguranța au adus înstrăinarea și individualizarea în ciuda tuturor rețelelor sociale ce sunt mai degrabă folosite pentru autopromovare decât pentru dialog constructiv. Cei obișnuiți cu greutățile vieții însă mențin cu strășnicie contactul cu ceilalți ca pe o valoare de nestrămutat a vieții lor – de aici vine și deschiderea acestora din urmă pentru a-și oferi ajutorul fără a sta pe gânduri. Oricât am încerca să le ocolim și să ne ascundem în spatele diverselor paravane ale civilizației, viața rămâne tot un amalgam de frig și căldură, vânt, soare și ploaie de care poate nu ar trebui doar să ne ferim ci și să învățăm să trăim cu ele.














Pentru o lungă perioadă în secolele al XVI-lea și al XVII-lea capitala sultanatului Saadi a fost la Marrakesh, iar populația din Fez se opunea deseori guvernării îndepărtate. Pentru a controla frământările din Fes el-Bali dar și pentru a proteja orașul de eventualele atacuri externe, pe pintenii dealurilor de dincolo de fortificațiile orașului vechi se înalță fortărețe construite în secolul al XVI-lea de sultanul saadian Ahmad al-Mansour. Bastioanele și arhitectura se aseamănă izbitor de mult cu cea militară portugheză iar aceasta este departe de a fi o coincidență, ci doar o consecință a războaielor purtate pentru alungarea portughezilor de pe întinderea Marocului. Construcția lor a fost făcută cu expertiza prizonierilor europeni capturați în Bătălia de la Alcácer Quibir, supranumită și Bătălia celor Trei Regi – punctul de cotitură al luptelor dintre Maroc și Portugalia, deseori descrisă ca fiind cel mai mare dezastru militar suferit de Portugalia în timpul expansiunilor sale teritoriale. Victoria marocană a marcat sfârșitul încercărilor portugheze de a recuceri teritoriile pierdute în favoarea Marocului.














Zidul inexpugnabil ce înconjoară orașul este întrerupt din loc în loc de grandioase porți de acces, multe dintre ele împodobite ca niște adevărate opere de artă. Bab al Qsar – principala poartă a palatului regal are adunate pe ea sute de detalii ce mă trimit cu gândul la minunățiile Asiei Centrale.

Ceva mai în interiorul medinei, Bab Chorfa văzută de sus se prezintă cum probabil se înfățișa și cu secole în urmă: haosul, gălăgia, mirosurile de mâncare, condimente, legume și agitația generală a unui bazar.














Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *