TrekLens

Tadjikistan este una dintre acele țări despre care atunci când apar în vreo discuție lumea se uită cruciș ca și când tocmai ai fi inventat o țară nouă. Este puțin cunoscută în afara tagmei călătorilor, însă în toate descrierile acestora de cel puțin un secol Tadjikistan este alintat ca acoperișul lumii. Ar putea suna ca un clișeu obosit și o lipsă cruntă de imaginație, însă atunci când șirul nesfârșit de vârfuri ale Pamirului apare la orizont spre a înghiți orice altă formă de relief, cerul într-adevăr pare că se sprijină pe piscurile înzăpezite.

Țara însăși este o răscruce – pe de o parte aici plăcile tectonice se ciocnesc într-o nesfârșită luptă, aici s-au încleștat în bătălii cele mai puternice armate ale lumii, și tot aici a fost pentru mare parte din existența sa un nod principal al Drumului Mătăsii.

Tadjikistan este cea mai mică țară dintre cele ale Asiei Centrale, însă localizarea sa la intersecția Drumurilor Mătăsii și importanța sa strategică ca zonă tampon între imperii puternice, dar și lăcomia constantă a invadatorilor pentru resursele naturale au dat țării mare parte din trecutul său tumultuos precum și granița sa complicată. Chiar și numele capitalei – Dușanbe, ce se traduce prin ‘a doua zi de după ziua de Sâmbătă’ este inspirată de imensul bazar ce se forma aici în fiecare Luni în vremuri de demult.

Încă din epoca de piatră omul timpuriu a fost o prezență constantă în istoria țării, un craniu de Neanderthalian cu o vechime de cel puțin 120 de mii de ani fiind descoperit în zona culoarului Wakhan, iar în urma excavațiilor din Murgob s-au găsit urmele unor așezări permanente datând din mileniul 8 î.e.n.

Săpăturile arheologice demonstrează o dezvoltare timpurie a unei proto-urbanizări în Asia Centrală, cu așezări a căror infrastructură și locuințe erau sofisticate pentru acele timpuri, acei oameni exploatând resursele și construind cu timpul adevărate centre ale metalurgiei, precum și o dezvoltare a agriculturii și a uneltelor. Cei ce trăiau în acele timpuri aveau conexiuni nu doar cu alte asemenea grupuri din stepele Asiei ci până departe spre Mesopotamia și subcontinentul Indian.

În urmă cu aproape patru milenii Sarazm – cel mai dezvoltat dintre aceste proto-orașe, a fost abandonat odată cu sosirea coloniștilor Andropovo veniți dinspre Nord și originali din vestul Siberiei. Coloniștii au adus cu ei nu doar turmele de animale domestice și salturi mari înainte în ceea ce privește agricultura și metalurgia, dar și obiceiuri noi: în cultul morților, ei își îngropau decedații în camere de piatră sau lemn, acompaniați de machete ale caleștilor, animalelor deținute de aceștia, arme, bunuri casnice și desigur apă și mâncare de care ar putea avea nevoie în lumea de dincolo.

Până în anul 500 î.e.n., mare parte din Tadjikistan era deja sub influența Persiei, căci Cyrus cel Mare își trimisese armatele spre Bactria (regiunea care acum este constituită din vestul Tadjikistanului, nordul Afganistanului și sudul Uzbekistanului) și și-a pierdut viața în bătălia contra Massagtae – un trib de sciți, pe malurile râului Syr Darya, în anul 530 î.e.n. Două secole mai târziu, Darius al III-lea, ultimul rege al dinastiei Achaemenide, și-a pierdut și el viața luptând în Tadjikistan în timp ce încerca să scape de nestăvilita năvală a armiilor lui Alexandru cel Mare. Acesta din urmă a subjugat Sogdiana și s-a căsătorit cu Roxana, fiica unui șef Sogdian. În anul 323 î.e.n., Alexandru cel Mare a trecut în neființă, iar imperiul clădit de el s-a năruit curând. Statele ce i-au urmat au fost pe rând greco-bactriene, Kushane, Sassanide și Turcice. Astfel, băile și teatrele grecești, templurile focului Zoroastrian, mănăstiri budiste și obiecte de artă aduse din îndepărtatul Egipt și-au lăsat urmele în țărâna acestei țări.

Dușanbe este departe de a fi o metropolă agitată, ci mai degrabă un orășel liniștit cu aer de târg de provincie, unde moștenirea comunistă se împletește cu influențele ‘decadente’ ale civilizației vestice – mașini electrice strecurându-se printre Lada de odinioară și cafenele cochete răsărind printre blocurile masive ale epocii sovietice.
În inima capitalei, un monument impunător domină peisajul urban: statuia lui Ismail Somoni, fondatorul dinastiei samanide și figura centrală a identității naționale tadjice. Strălucind sub razele soarelui, acest simbol al măreției medievale evocă o epocă în care Persia de Est și Transoxiana erau centre de cultură și putere, iar moștenirea sa este onorată nu doar prin statuie, ci și prin moneda națională care îi poartă numele.

Nu departe, parcul Rudaki oferă un alt omagiu unei personalități definitorii pentru cultura persanofonă. Statuia lui Rudaki, considerat părintele poeziei tadjice și precursor al unor giganți literari precum Omar Khayyam și Rumi, veghează asupra parcului care îi poartă numele. Tradiția poetică a regiunii, încă vie în cultura locală, își găsește expresia în acest loc unde aleile umbrite și fântânile arteziene par să întrețină o atmosferă de contemplare. În orice moment te aștepți să auzi pe cineva declamând versurile cine știe cărui poem inventat ad-hoc, poate sub inspirația unuia dintre simbolurile prestigiului național: catargul de steag care cu cei 165m ai săi a fost cel mai înalt din lume între 2011 și 2014. Deși astăzi a fost depășit de structuri similare din alte țări, rămâne o declarație vizuală a competiției globale pentru simboluri de grandoare. Interesant este că toate aceste catarge monumentale au fost ridicate de aceeași companie, fiecare guvern fiind ademenit de promisiunea de a-și grava numele într-un clasament al ambiției. O întrecere tăcută, dar persistentă, desfășurată în oțel și beton, în care fiecare metru suplimentar devine o afirmare a statutului național. Sau o ambiție deșartă, depinde pe cine întrebi.

Ca peste tot în Asia Centrală, bazarul este mult mai mult decât un simplu loc de comerț – este o scenă vibrantă unde se întâlnesc trecutul și prezentul, tradiția și modernitatea. În halele uriașe ale bazarului Mehrgon, sub cupole bogat decorate se dezvăluie un spectacol de culoare și miresme: grămezi de mirodenii în nuanțe de roșu, galben și portocaliu, mormane de fructe uscate, nuci și fistic, saci plini cu orez și făină, dar și standuri unde meșteșugarii vând covoare țesute manual, cu modele inspirate din cultura persană. Nelipsite sunt însă standurile cu produse de contrabandă, de la DVD-uri cu filme la haine chinezești ce imită mărci cunoscute.

Tarabele încărcate cu rodii rubinii, pepeni imenși și struguri aurii trimit cu gândul la livezile fertile ale Văii Fergana, în timp ce vânzătorii își cheamă clienții cu glasuri puternice, negociind fiecare kilogram de marfă. Carnea proaspătă atârnă în măcelării deschise, iar mirosul de samsa – plăcinte cu carne și ceapă coapte în tandoor – plutește în aer, amestecându-se cu cel de ceai negru servit în ceainării improvizate, unde negustorii și cumpărătorii se odihnesc la umbră.

În mijlocul acestui tablou plin de viață, un loc special este rezervat pâinii, un element sacru în cultura tadjică. Non – pâinea tradițională, este rotundă și ușor plată, coaptă în cuptoare de lut la temperaturi ridicate, până când capătă o crustă aurie și crocantă. Modelată cu grijă și adesea decorată cu tipare simbolice imprimate cu un sigiliu de lemn numit chekich, fiecare pâine poartă amprenta regiunii de unde provine.

În cultura tadjikă pâinea nu este doar hrană, ci și un simbol al ospitalității și respectului. În casele tadjice, este așezată cu fața în sus, niciodată răsturnată, și nu se taie cu cuțitul ci se rupe cu mâna – un gest care subliniază legătura dintre cei care împart masa. La evenimente importante, fie că este vorba de nunți, înmormântări sau sărbători, pâinea este mereu prezentă, uneori fiind folosită și în ritualuri de protecție sau binecuvântare.

Aici în bazar brutarii își scot pâinile direct din tandoor, le aranjează pe rafturi sau le pun în coșuri mari, gata să fie vândute către cumpărătorii care le aleg cu atenție, le miros și le ating în căutarea celei perfecte. Într-o cultură unde pâinea este respectată aproape ca un dar divin, fiecare bucată spune o poveste – despre familie, despre tradiție, despre viața simplă, dar plină de căldură a Tadjikistanului.

Parcul Victoriei este locul ce comemorează 40 de ani de la aniversarea Marelui Război Patriotic (cel de-al Doilea Război Mondial, așa cum este el cunoscut lumii din afara sferei de influență rusă). O telecabină căzută în paragină scurta cândva drumul dintre orașul ars de soare și înălțimile ceva mai răcoroase. Portretul conducătorului este însă de dată nouă și prezent și aici ca de altfel pe toate clădirile mari – un alt președinte venit la putere în 1992 și rămas acolo prin ‘voința poporului’.

În mausoleul deschis de pe deal, o flacără veșnică ar trebui să ardă însă este și ea stinsă, iar desenele chipurilor eroilor Uniunii Sovietice sunt de-a dreptul… interesante – artistul fiind ales probabil pe alte criterii și nu cel ale competențelor, căci rezultatul este hilar.

Vara, soarele dogoritor al Asiei Centrale lasă Dușanbe învăluit în toropeală pe parcursul zilei, însă orașul își schimbă ritmul odată cu lăsarea serii. De îndată ce căldura începe să se retragă, bulevardele largi, parcurile și piețele publice se umplu de viață. Oamenii ies din case pentru a se bucura de aerul mai răcoros, iar străzile devin un adevărat spectacol de lumini, muzică și forfotă. În Parcul Rudaki, familii întregi își fac plimbarea de seară savurând nelipsitul ceai negru iar fântânile iluminate creează jocuri de culori pe aleile încorsetate de noapte.

Deasupra, cerul senin este presărat cu stele, iar vântul ușor care coboară dinspre munți aduce un strop de răcoare și promisiunea unei nopți lungi și animate.