TrekLens

Hotărârea de a nu opri cel puțin până la Brașov este înfrântă rapid de câmpurile de maci din jurul paralelei 45. Sunt vrăjit iremediabil și cu motorul lăsat pornit mă avânt în lanul de maci pentru câteva cadre însângerate de petalele catifelate.

Uitasem complet de serpentinele drumului ce duce la Sibiu și nu pot decât să mă bucur de ruperea monotoniei unei șosele prea drepte. Undeva departe, albită de zăpezile iernii, prelunga creastă a Făgărașului mi-ar fi un companion excelent până la Tălmaciu, cale de multe zeci de kilometri. Prima mea destinație este însă mult mai aproape: mândra Cetate a Făgărașului.

Privită prin ochii corbilor ce planează deasupra ei, cetatea apare asediată de sutele de case ce o împresoară și refugiată parcă pe o insulă. Într-adevăr, zidurile îi sunt înconjurate de un șanț cu apă ce candva reprezenta unul din modurile de a ține invadatorii departe. Acum însă, un stol de lebede sunt străjerii apelor. Cei ai cetății însă, un mic pluton de soldați încinși în grele armuri, privesc cu jind la umbra răcoroasă a zidurilor. În fața lor, a răsărit parcă sfidătoare o catedrală ortodoxă cu o cupolă aurită ceva mai mult decât ar fi fost necesar. Bine, recunosc, mult mai mult decât ar fi fost necesar.

Dar, călătorului îi șade bine cu drumul, chiar dacă după doar câțiva kilometri asfaltul devine o amintire îndepărtată. Granițele au fost întotdeauna pline de surprize și nici aceasta nu se dezminte. Bun venit în Harghita – la noi crește asfaltul. Sate după sate cu case săsești și două alaiuri lungi de nuntă. Lume pe străzi, în straie de sărbătoare. Una din case are poarta ornată cu doi brazi împodobiți și o masă în curte. Decor de Kusturica.

Pentru un drum de pământ ce promite o mică aventură, părăsesc frumoasele serpentine mărginite de pădure. Ghinion. Se înfundă într-un gard. În spatele lui, acolo unde pădurea se îmbină cu orizontul, un nor negru a asortat cerul cu aripile gălăgioaselor mierle.

Câteva minute mai târziu, primele picături de ploaie se sparg zgomotos de vizieră. O casă părăsită, o streașină și un instinct ce mă face să mă opresc. În jurul meu se dezlănțuie potopul. Perdele de apă mătură zig-zag-ul drumului, prăvălindu-se în mici cascade prin șanțuri. Pe sub tălpile bocancilor, vremelnice izvoare își sapă propriile drumuri. Odată cu stârnirea vânturilor, cerul începe a se limpezi.

Las Gheorgheniul în urmă pe șoseaua ce se afundă în serpentine largi în pădurea de un verde adânc, de brad. Vremea asta ciudată, cu ploi tropicale, are și ea avantajele ei – drumul croșetat în coasta muntelui este pustiu. Meandrele sale se răsucesc în ace de păr aproape înnodate. Noroc că există contravirajul!

Pe ultimii kilometri înainte de apusul soarelui, îmi pornesc scanerul de locuri de cort. Aici nu, că poate vine malul de pământ peste mine, dincoace nu e bine că s-ar putea să mă trezesc cu ceva stânci în cap pe timpul nopții. Din refuz în refuz mă apropii inexorabil de intrarea în Cheile Bicazului. Dincolo de Poarta de Piatră, o mică terasă mă va găzdui pentru la noapte. În fața cortului, la doi metri, hăul și o priveliște de milioane de stele – impresionantul pinten al Pietrei Altarului. Apele Bicazului se prăvălesc neostenit în mici săritori adâncind albia cheilor și creând muzica nopții. Deasupra, recea nemărginire a astrelor.