TrekLens

Dimineața ce se înfățișează odată ce ies pe porțile gării din Sankt Petersburg îmi aduce aminte de zilele de toamnă olandeze, cu aerul lor umezit de prezența unei mări reci în apropiere – Marea Baltică este aici la doi pași. Când vânturile nordului suflă însă norii spre interiorul continentului, este momentul ca soarele să apară.

Orașul are mai degrabă un aer germanic sau baltic și prea puţin unul sovietic. Străzile sunt pustii, cu localnicii plecaţi la muncă iar turiștii de croazieră neapăruţi încă. Impresia de spaţii mari nu este doar o impresie, orașul fiind gândit cu bulevarde largi și clădiri de înălţimi decente, nu blocuri îngrămădite unele peste altele de ajungi să simţi în ceafă respiraţia vecinului.

Până acum ceva mai mult de trei secole, mlaștinile Nevei erau încă sălbatice în acest colţ de Europa. Dorinţa lui Petru cel Mare la începutul secolului al XVIII-lea, a fost să construiască o nouă capitală cu un aer mult mai european ca bătrâna Moscovă, și să transforme Rusia într-o mare putere europeană. Orașul a fost construit pe oasele prizonierilor de război suedezi și ale ţăranilor aduși aici să sece mlaștina și să ridice Fortăreața Petru și Pavel, pe insula Zayachy, în mijlocul apelor Nevei.

Redenumit Leningrad după moartea lui Lenin și căzut oarecum în dizgraţie în timpul bolșevismului, și-a recăpătat numele iniţial abia după aproape șapte decenii.

Intrarea în Catedrala Sf. Petru și Pavel se plătește ca la mai toate bisericile importante ale Rusiei, semn că secularismul este preţuit când vine vorba de bani, iar religia este bună doar când vrei să manipulezi masele.

Având parte de un interior baroc desăvârșit, catedrala a cărei turlă a fost cândva cea mai înaltă clădire din Rusia adăpostește fantomele Romanovilor, criptele tuturor conducătorilor anteriori revoluţiei bolșevice (cu excepţia lui Petru al II-lea și a lui Ivan al VI-lea) fiind aduse aici abia în 1998.

Încă de când traversam podul peste Neva, văzusem ridicându-se peste pomii din părculeţe o priveliște ce mi-a adus imediat aminte de minunile Persiei. Minaretele unei moschee sunt cele ce mă fac să mă abat de la drum – moscheea din Sankt Petersburg, de o frumuseţe desăvârșită, are însă porţile ferecate.

Biserica Înălţării lui Hristos – acesta este numele oficial dar mai puţin impresionant ca acela popular, Biserica Mântuitorului de pe Sângele Vărsat, căci în 1881 pe locul acesta s-a încercat asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Exteriorul într-o nebunie de culori și cu inconfundabilele domuri rusești în formă de ceapă, mă trimit imediat cu gândul la Catedrala Sf. Vasile din Piaţa Roșie moscovită. Interiorul de o splendoare fantastică adăpostește 7000 metri patraţi de mozaicuri ce umplu pereţii până sus spre cupole. O muncă sisifică și un rezultat pe măsură.

Cele două cartiere mai ‘rău famate’ ale Sankt Petersburgului, Sennaya și Kolomna sunt mai degrabă interesante decât periculoase.
Primul dintre ele, prin curţile sale interioare cu ganguri întunecate și scări ce duc în mansarde micuțe, mă trimit cu gândul la ‘Crima și Pedeapsa’ lui Dostoievski și, parcă văd aievea eroul principal coborând precipitat scara după înfăptuirea crimei. La urma urmei Dostoievski a trăit și a creat aici, orașul servindu-i ca sursă de inspirație.

Kolomna aduce însă izbitor de mult cu Rotterdamul și canalele olandeze în general. Este adevărat că este și insula cu cele mai multe canale din Sankt Petersburg, dar și cu cei mai puțini străini ce îi calcă străzile.