Zilele petrecute departe de drum încep să semene una cu alta. Nu știu cu certitudine ce am făcut săptămâna trecută dar pot descrie în detaliu zilele petrecute în multele călătorii. Acestea din urmă devin memorabile. Acolo, pe drum, lucrurile se întâmplă.
I-a venit rândul și celui de-al cincilea continent să mă primească. Visam să-l explorez încă din copilărie, pe când urmăream pe harta aventurilor eroii lui Jules Verne și mai apoi periplul lui Anton Lupan.
Harta mea a început să capete contur în Peru.
Smogul ce acoperă Lima pe timpul iernii rămâne ca urma unui vis urât. Sub noi, Cordiliera Anzilor – coloana vertebrală a Americii Latine, este un mozaic de culmi montane. Suntem la 7500m altitudine și crestele sunt la doi pași. Zeci de lacuri glaciare ce reflectă culorile cerului sunt risipite neglijent printre creste pe care cel mai probabil nu a călcat niciodată picior de om. Sub vârfuri pe care zăpada stă într-un echilibru ce sfidează legile fizicii, ghețarii se transformă în morene nesfârșite. O adevărată terra incognita. Pe văile înverzite de râuri se ascund sate izolate, cocoţate la mii de metri altitudine și rupte de civilizația asfaltului prin zile bune de mers.
Aterizarea în Cusco este una dintre cele mai spectaculoase de până acum: o buclă printr-o vale montană strâmtă de-ți dă realmente impresia că atingi versantul cu aripile, o redresare rapidă și o coborâre bruscă pentru a atinge asfaltul pistei aflate la 3370m altitudine. Dintr-un coș de nuiele sunt servite frunze de coca pentru o aclimatizare mai ușoară.
În ciuda altitudinii, totul se mișcă pe repede-înainte. Mersul cu autobuzul funcționează doar cu ‘adelante-adelante’, iar ajutorul de șofer – o femeie super vioaie sare din microbuzul ce încă nu a oprit și dă cu ‘adelante’ în stânga și dreapta pentru încărcat și descărcat pasageri, de ai putea jura că ai picat în mijlocul unui raliu. Unul cu muzică la radio și mișcări unduitoare din volan.
Cusco este prin definiție orașul incaș clasic. Construcțiile ridicate în timpul imperiului Inca au rezistat testului timpului, dar și invadatorilor. Peste ruinele templelor distruse de furia creștinismului instaurat cu forța, s-au ridicat catedrale și case ce au încă la bază blocurile perfect îmbinate rămase moștenire ale unei civilizații distruse. Istoria orașului începe însă chiar cu câteva secole înaintea imperiului Incaș, când regiunea aparținea culturii Kilke. Moștenirea spaniolă se vede în catedralele impunătoare, iar balcoanele cu miriade de detalii mă duc imediat cu gândul la Andaluzia.
Soarele arde altfel la altitudinea asta, deși imediat ce se ascunde în spatele vreunui nor simți motivul pentru care localnicii poartă mai tot timpul călduroase poncho din lână și chullo – căciula clasică peruană. Femeile își cară copiii în niște pături prinse pe spate, loc bun și pentru depozitarea cumpărăturilor sau al produselor ce vor fi vândute. Chuspas – săculețul cu frunze de coca este și el nelipsit, la fel ca și zâmbetul larg ce înmoaie cutele dure de pe față. Sunt mici de statură și cu trăsături înăsprite de viața în Anzi, dar cu o seninătate în priviri și mândri de tradițiile și istoria lor.
De pe una din străduţe se aude o fanfară iar poliţia a oprit circulaţia. Este una dintre multele sărbători ale unui oraș ce pare că petrece tot timpul. Dansatori colorat îmbrăcaţi în costume naţionale se perindă dansând pe ritmurile dictate de muzicanţi. Corpus Christi are loc la șaizeci de zile după Paște și, pe lângă carele alegorice se poartă cu multă grijă și o hostie – trupul lui Christos, folosit de catolici pentru împărtășanie. Astfel, îl au între ei pe Christos. Sărbătoarea nu este una locală ci moștenită de la invadatori, sărbătorită fiind în mai toată lumea catolică și avându-și originile prin secolul al XIII-lea. Procesiunea ocolește tot centrul orașului pentru a se stabili într-un final în Plaza de Armas, unde toţi cei ce au luat parte la dansuri și cântece, primesc de mâncare și băutură. Cuy-ul (porcușorul de guinea) este la mare căutare.
În alt colț al orașului, într-o piaţetă oarecare dau de un festival al cartofilor, cu chioșcuri amenajate pentru ca ţăranii în straie colorate să își prezinte sutele de tipuri de cartofi cultivate. Este Ziua Națională a Cartofului și a fost organizat și un scurt dans tradiţional. În dificilul și aridul teren ce constituie mare parte din Peru, nu multe legume au putut fi convinse să crească. Cartofii însă au excelat – în toată țara sunt peste 3800 de varietăți ce diferă în mărime, formă, culoare, textură și miez. De la cei cu interiorul mov și până la cei pe care datorită formei îi poți ușor confunda cu niște cârnați, gustul diferă iar întrebuințările sunt foarte bine stabilite în bucătăria peruană.
Piețele sunt un curcubeu de fructe necunoscute, de la chirimoya la fructe de cactus și ciudățenii ce par a fi o fantezie a naturii. Gustul însă nu dezamăgește.
Ce frumos și interesant, viață, culoare, tradiție, identitate! Te invidiez la modul cel mai plăcut posibil pentru călătoriile tale, Marius! Este cel mai minunat lucru din viață! Bravo! Felicitări pentru tot!
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
Ce frumos și interesant, viață, culoare, tradiție, identitate! Te invidiez la modul cel mai plăcut posibil pentru călătoriile tale, Marius! Este cel mai minunat lucru din viață! Bravo! Felicitări pentru tot!