TrekLens

Autointitulându-se ‘Pământul Focului’, căci tradițional religia lor a fost zoroastrismul, Azerbaidjan este un amestec de contradicții și contraste. Considerându-se europeni dar uitând de faptul că sunt situați pe placa tectonică asiatică, sunt un amestec de imperii străvechi dar în același timp și o națiune destul de tânără ce s-a ridicat din haosul post-sovietic spre a deveni una dintre țările în care petrodolarii curg în voie.

Până să devină națiunea azeră, cei care locuiau pe aceste meleaguri au făcut parte din Imperiul Persan pentru cea mai lungă parte a istoriei, religia dominantă fiind zoroastrismul. Prin anul 325 e.n. creștinismul a început să fie adoptat pe scară largă, doar pentru a pierde complet lupta cu islamul ce prin secolul al VII-lea se răspândise prin Caucaz. Orașele Qәbәlә, Bәrdә, Naxçıvan și Şamaxı au înflorit cultural, până când în secolul al XIII-lea armiile lui Timur Lenk venite din stepele mongole le-au redus la praf și pulbere.

La începutul secolului al XVIII-lea, mai multe hanaturi musulmane au apărut pe întinderea Azerbaidjanului, dar amenințate de o Persia care încerca din nou să se extindă, au cerut ajutorul Imperiului Rus. Slavii i-au ajutat dar au anexat în cele din urmă întreaga țară și… nu au mai plecat până când Sovietele nu s-au destrămat în anii 1990 și Azerbaidjan și-a recăpătat independența.

Capitala, Baku, este un amestec între Praga și Dubai, cu amprenta adâncă lăsată de sovietici pentru a apărea când îți este lumea mai dragă. O armată de măturători strâng și cele mai mici gunoaie, și nu doar în jurul edificiilor nou ridicate ci în cam tot orașul.
Heydar Aliyev Center își întinde formele fluide puțin în afara centrului vechi, ca mărturie a arhitecturii secolului XXI ce este mai degrabă caracterizată de valuri și vârfuri ce se îmbină cumva neverosimil. În Yașil Bazar, vânzătorii amabili își îmbie potențialii clienți să le guste produsele ce variază de la nuci de macadamia și alune la dulciuri, icre negre și sturioni. Un fel de Bucur Obor, dar infinit mai curat și mai șic.

De-a lungul Mării Caspice se întinde pe mai mulți kilometri o promenadă ce însoțește orașul care începe să urce molcom pe dealuri. Se deschid priveliștile spre Flame Towers – turnurile devenite simbol al țării, dar și spre Crescent Mall.

Usal, un milițian local cu chef de vorbă, aflându-mi naționalitatea îmi spune în câteva cuvinte tot ce știe despre România menționându-l evident pe Ceaușescu. Discuția se încheie brusc când întrebat despre Nakhchivan și situația din Nagorno-Karabakh își aduce aminte brusc că nu mai știe engleză.

Inclus în patrimoniul UNESCO, İçәri Şәhәr – orașul vechi este înconjurat de ziduri crenelate ca de fortăreață, iar de jur împrejur se regăsesc clădiri cochete din piatră și alei pietonale umbrite de arbori.

Lăsând deoparte noile Flame Towers, probabil cea mai cunoscută clădire din Baku este Maiden Tower – Turnul Fecioarei, de pe ale cărei metereze se deschid priveliști asupra interiorului cetății. La etajele intermediare sunt prezentate bucățele de istorie, atât fizic cât și cu ajutorul hologramelor.

Cu o vârstă de aproape un mileniu, deși cea mai mare parte din el a fost ridicată prin secolul al XII-lea, Qız Qalası – așa cum i se spune lui în azeră are o denumire controversată. Desigur, au apărut legendele cu o fecioară care nu a vrut să se mărite până când turnul nu ar fi fost construit, și variațiuni romantice pe aceeași temă, dar mai există și opinia că numele i s-a dat de la faptul că nu a fost niciodată cucerit de alte armate. Dacă a fost capturat sau nu părerile sunt iarăși împărțite, însă zidul gros de 5m cu siguranță a ridicat probleme mari invadatorilor. La baza lui se întinde piața medievală, unde locul comercianților de altădată l-au luat micii întreprinzători ce vând suveniruri mai mult sau mai puțin manufacturate.

Palatul Shirvanshahs se dovedește a fi un splendid exemplu de arhitectură clasică – nu degeaba este descris de UNESCO drept una dintre perlele arhitecturii azere, cu pereți din gresie și domuri rotunjite. Aici a fost locul de unde a domnit în Evul Mediu dinastia conducătoare a Azerbaidjanului. Portaluri micuțe duc spre o moschee ascunsă și spre un monument funerar ridicat în 1428 lui Divanxanә – un derviș local.

În Evul Mediu, Shemakhy – fosta capitală a statului trecea printr-o perioadă de tulburări în urma unui cutremur puternic, dar Baku se dezvolta relativ neafectat. Capitala a fost deci mutată aici.

Războaiele aproape neîntrerupte dintre Persia și Imperiul Otoman asupra stăpânirii Caucazului de Sud au avut loc și pe teritoriul actualului Azerbaidjan. Situat la intersecția rutelor caravanelor Baku a fost deseori atacat, palatul schimbându-și astfel stăpânirea – arhitectura stă mărturie învingătorilor. Surprinzător este însă mausoleul șahului ce seamănă izbitor, deși la o scară mult mai modestă, cu faimoasele portaluri din Uzbekistan. Asia Centrală nu a părut nicicând atât de aproape.

Peste întreaga coastă din apropierea capitalei dar și în Baku, se simte poluarea: miros de gaze arse și de petrol. În traficul haotic se amestecă de la omniprezentele și nemuritoarele Lada și modele de Mercedes cu probabil milionul de kilometri înghesuit pe odometru, până la mașini electrice. Ce este comun la ele este stilul de condus al șoferilor: agitat și nervos, cu ignorarea aproape totală a regulilor și cu un nivel de nesimțire atroce – într-un fel îmi reamintește de traficul bucureștean de la începutul anilor 2000.

Orașul vechi este din fericire protejat de hoardele de șoferi ce profitând de prețul foarte mic al combustibilului refuză să meargă pe jos chiar și distanțe scurte – un număr limitat de autovehicule este permis zilnic pe străzile parțial pietruite.
De cum apune soarele și până răsare și capătă puțină putere, frigul este pătrunzător. Odată răsărit însă, în lipsa umbrei se face terifiant de cald.