TrekLens

Ghemul din stomac nu era acolo până ieri, iar somnul care ar fi trebuit să-mi fie liniștit este în cele din urmă cu mai multe noduri gordiene decât cel al carului legendarului Gordius. Sabia lui Alexandru Macedon este lumina dimineții care îmi dă de veste că nodul a fost retezat și pot pleca la drum. Ce sunt până la urmă vreo 7000km?!
A venit vremea ca planurile să lase în urmă naftalina sertarelor și să se transforme în realitate, iar Amur freamătă de nerăbdare să îl încalec pe lungul și prăfuitul drum al Orientului, pe toată lungimea Turciei și înapoi.

O ultimă privire în oglindă pentru a încerca să iau cu mine ceea ce las în urmă, iar de la colțul străzii… la Istanbul, birjar, la Istanbul. Mă rog, astăzi doar ca direcție generală.

Bulgaria trece într-un amalgam de drumuri așternute peste munți și serpentinele ce coboară din ei, de câmpuri de maci, freamăt de spice înalte și câteva turme de oi ce-și mestecă behăitul ca într-o nemuritoare transhumanță. Statuile unui cioban cu al său dulău și a unui berbec vin parcă să întărească faptul că de aici încolo viața va fi ceva mai simplă.

Porțile de intrare în Turcia certifică intrarea în Orient prin somptuozitatea lor, însă istoria care s-a scris dincolo de actualele granițe ale Uniunii Europene este una complicată.

În cel de-al doilea secol al erei noastre, împăratul Hadrian a ridicat orașul ce i-a purtat numele – Hadrianopolis, la rangul de centru principal al Traciei Romane. Douăsprezece secole mai târziu, noul stat Otoman a început să crească în mărime și putere, extinzându-se din Podișul Anatoliei spre vest, iar în 1363 armata otomană a traversat strâmtoarea Dardanele, a ocolit Constantinopolul și a cucerit fostul centru al Traciei Romane rebotezându-l Edirne.

Pentru aproape două sute de ani, Edirne a avut rolul de a treia capitală a Imperiului Otoman, însă odată cu căderea Constantinopolului în urma asaltului lui Mehmet al II-lea, capitala a fost mutată în vechiul oraș al Bizanțului. Edirne a păstrat însă clădirile imperiale și o grandoare pe care nu te-ai aștepta să o întâlnești într-un mic oraș turcesc aflat la granițele ortodoxe ale Bulgariei și Greciei.

Când după Primul Război Mondial Imperiul Otoman s-a dizolvat, aliații au oferit Tracia grecilor și au declarat Istanbulul ca fiind un oraș internațional. În vara anului 1920 armatele grecești ocupau Edirne (vechiul Hadrianopolis) însă trupele noului comandant Atatürk au ripostat și i-au împins înapoi pe greci. Trei ani mai târziu Edirne împreună cu întreaga Tracie Estică reveneau definitiv Turciei prin tratatul de la Lausanne.

Străduțele sunt pline de lume în centrul vechii capitale otomane, care deși și-a pierdut statutul de prim oraș al țării, este cum nu se poate de viu. Străzile sunt un bazar în aer liber ce își extind tentaculele spre bazarele oficiale, acoperite. Se vând de toate, de la șlapi la bijuterii de aur, și de la chiloți la dulciuri făcute cu apă de trandafir. Mirosul de cremă de susan amestecată cu halva plutește în jurul castronului imens de dincolo de care un nene în straie tradiționale este foarte vivace în încercarea de a-mi explica ceva pe limba lui. Confirm că nu înțeleg nimic dar dulcegăria din castron este delicioasă, așa că prietenia româno-turcă rămâne neștirbită.

Eski Camii este vechea moschee construită la începutul secolului al XIII-lea, iar o elegantă caligrafie împodobește zidurile de sub domurile încărcate cu detalii. Bazarul de lângă aparținea cândva de moschee iar aici era centrul comercial al orașului în secolul al XV-lea. Liniștea din interior, moliciunea covoarelor și răcoarea dintre ziduri trag de mine să regăsesc fiecare detaliu din bogăția împrăștiată fără teamă sub umbra cupolelor.

Dintre toate realizările arhitectului otoman Mimar Sinan care este cunoscut prin clădirile ce decorează atât de frumos cerul Istanbulului, se consideră că moscheea Selimiye din Edirne ar fi cea mai grandioasă.

Însuși arhitectul o spunea: “moscheea Şehzade din Istanbul a fost opera mea de ucenic, moscheea Süleymaniye am ridicat-o pe când eram calfă, însă Selimiye este lucrarea mea de căpătâi”. Avea 85 de ani atunci când moscheea a fost finalizată iar din medresele (tradiționalele școli islamice) ce o înconjoară nenumărate generații de absolvenți și-au adus contribuția în dezvoltarea științelor atunci când Europa era încă sufocată de voalul întunecat al Evului Mediu.

Sunetele puternice care răzbat de dincolo de ziduri amintesc de momentul istoric în care sultanul Fatih Mehmed al II-lea a pornit pe calea cuceririi de pe versantul Tophane unde se află turnătoriile istorice de tunuri, spre ceea ce atunci părea un vis – aducerea Constantinopolului înapoi sub controlul otoman. Cucerirea Istanbulului începe de la Edirne a fost chemarea la arme de atunci, iar parafrazând puțin trag împreună cu Amur concluzia că ni se potrivește și nouă. De mâine avem treabă – întreaga Turcie ne așteaptă să o explorăm, și totul începe de aici din Edirne.