TrekLens

Călătoriile, chiar și acum în atât de informatizatul dar lipsit de imaginație secol XXI, sunt uneori despre a ajunge în locuri de care doar ai auzit, dar din care nu ai văzut niciodată vreo imagine. Nu sunt tot timpul locuri spectaculoase ci uneori doar… liniștite.

Toamna este încă blândă și știu că în curând Amur va intra la hibernare. Până atunci însă, roțile mai vor să alerge libere pe drumuri iar motorul să-și toarcă liniștit cei patru timpi prin vântul ce răscolește lumina farurilor.

Apele Mureșului îmi țin companie până spre Reghin, unde un drum își șerpuiește meandrele pe la poalele munților Bârgăului, spre a se întâlni cu Someșul Mare.

Izvorât din văile glaciare ale munților Rodnei, pe firul apelor sale s-a ridicat o salbă de sate îngrijite, completate de căpițele strânse în fânețele de pe văile joase.

Pitorescul zonei este accentuat de prezența uriașelor vârfuri ale munților Rodnei ce par la o aruncătură de băț. În Valea Mare se termină și asfaltul drumului național decăzut brusc în calitate spre unul forestier, iar perdeaua pădurii ce-l mărginește se apropie reducându-l la o singură bandă.

Noroaie și toamnă se amestecă în mixul de foioase și conifere, până când lumina începe să răzbată din ce în ce mai puternic. Am ajuns la golul alpin de unde încep să se deschidă zările spre creasta accidentată a munților Rodnei și spre înierbatul Suhard.

Spre nord-vest culorile au început să invadeze albastrul de până acum al zenitului, iar cerul se preschimbă încetișor în noapte. Apusul este un spectacol în care sângerează cerul peste munții Maramureșului, iar răsăritul încearcă și el cam înfrigurat să țină pasul, deși Bucovina își dezvăluie cu greu obcinele acoperite de norii ce au înnoptat prin fundul văilor.