Rătăcesc printr-un Rimini cu desăvârșire adormit. Nici măcar scuterele nu au început să zumzăie. În fața valurilor salut marea ca într-un obicei vechi, mai bătrân ca istoria. Nefiresc de albastră, se zbate liberă și totuși prizonieră a pământului, cu hula crestelor înspumate pierzându-se spre orizontul botezat de lava razelor soarelui ce se răsfrâng pe nisip. Dar, plaja nu mai este a celor ce vor să-și împrumute forma trupului nisipului fin aranjat de apă și vânt. Nu, ea aparține acum celor ce scot bani până și din cele mai simple forme ale naturii.
Ariminum – acesta era numele ce-l purta în vremea Imperiului Roman, unul dintre cele mai bogate orașe ale vremii – Rimini. Intrarea în oraș este triumfală, printr-o poartă împodobită cu două coloane ce de multă vreme nu o mai susţin. Dincolo de ea, în locul amfiteatrelor și a caselor romane se întinde talciocul de sfârșit de săptămână unde, sub privirile unui Cezar împietrit se vând tot felul de produse de o calitate îndoielnică.
Urmele nemuritoarelor palate și temple construite de romani apar pe neașteptate în spatele unui frontispiciu de casă împodobit cu flori sau după un banal colţ de stradă. Mai dese sunt însă palatele renascentiste și masivele biserici catolice cu bănci vechi de lemn și orgi tăcute. În celălalt capăt al vechiului oraș roman, Ponte di Tiberio era cândva singura legătură cu San Giuliano.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
