TrekLens

Turcoazul mării se zbate în sălbăticia țărmului stâncos iar sub noi kilometri se scurg agale în șerpuirea drumului. Ora destul de târzie și cântecul din stomac ne scot însă din reverie și ne aduc aminte că ar fi buna o oprire cu tematică culinară.
Prima localitate pare la fel de bună ca oricare alta: un sat în care toți locuitorii se știu pe nume – o mână de case albe îngrijite, ce strălucesc în soare alături de palmieri și plante mediteraneene ce împreună cu câteva inserții de un albastru rupt din cer adaugă stropul de culoare necesar pentru a alcătui un sat tradițional perfect.

Tavernele își întâmpină clienții cu meniuri în care fructele de mare stau la loc de cinste alături de preparatele tradiționale, iar paznicii –  o armată de pisici,  așteaptă răbdătoare resturile bunătăților de pe masă. La doi pași de taverne, valurile se întind leneș pe țărmul care acum le aparține.

Lăsând în urmă insula Lefkada, soarele se ascunde în spatele unor nori din care s-a scuturat un curcubeu, iar întâmplarea face să nimerim într-un alt sat în care absolut toate străduțele sunt minuscule și înclinate. Plin de culori, clădiri de lemn și o forfotă inexplicabilă având în vedere ploaia persistentă, gândul ne fuge instantaneu la un oraș asemănător aflat la peste 8000 de kilometri, tocmai în Vietnam.

Căutând o benzinărie întrebăm niște pensionari și avem surpriza să ni se răspundă cu un “Vorbiț armânește?” – ne dezmeticim după vreo două secunde și în cuvinte simple românești ce coincid cu cele armânești, condimentate pe alocuri cu engleză, reușim să dăm de benzinărie.

Părăsim satul pe drumuri pustii de munte, iar apusul însângerat încheie nu numai o zi plină ci și o călătorie minunată prin vechea Eladă.