TrekLens

Dincolo de podul peste Drina asfaltul apare de nicăieri – am intrat în Koman. Deasupra centralei hidroelectrice drumul își face loc în coasta muntelui iar paznicii celor două bariere ne fac semn să continuăm prin tunelul de o singură bandă săpat în bezna muntelui pentru a ajunge în portul de feribot Berisha.

Împreună cu câțiva olandezi, o bulgăroaică, un cuplu de sri-lankezi și probabil niște albanezi, suntem singurii pasageri ai feribotului ocupat de trei mașini stinghere și de vreo patru ori pe atât motociclete. Lacul Komani seamănă mai degrabă cu fiordurile norvegiene decât cu un lac – stânci de jur împrejur țin apele în loc pentru aproape 30 de kilometri.

Până în ultimul moment traversarea lacului Komani a reprezentat un rău necesar ce ne întrerupea periplul drumurile montane ale Albaniei, însă din momentul urcării pe feribot s-a transformat rapid într-una dintre cele mai frumoase experiențe ale întregii călătorii. Pastelul de verde al apelor și al vegetației au fost planurile suprapuse peste care s-au înălțat stânci colțuroase de o sălbăticie rar întâlnită.

Uneori, bărcuțele unor localnici scrijelesc oglinda perfectă a apei pentru a căra între cine știe ce sate mărfurile ce asigură sau îmbunătățesc traiul zilnic al celor care așteaptă răbdători pe mal venirea ambarcațiunii potrivite. Răbdarea este și ea parte din peisaj, iar măgărușii sunt ajutorul de nădejde când vine vorba de transportat mărfurile în sus pe pantele abrupte.

Cascadele se rostogolesc pe versanți împăduriți, într-o perdea de apă ce strălucește sub un nesperat soare. După ploile din ultimele zile totul pare un miraj. Din strânsura munților apele se lărgesc într-un golf unde feribotul își lasă limba de metal ce ne conectează cu țărmul.

De pe malul lacului drumul urcă îmbrățișând muntele. Este unul dintre momentele când harta nu reușește să trădeze mai nimic din ceea ce oamenii au construit pe munte – SH22, un nume care nu spune nimic dar care reprezintă o lungă șosea ce urmează fiecare unduire a unor imense amfiteatre montane.

Drumul nu pare că duce undeva anume ci mai degrabă că el este destinația. Că a fost construit anume doar pentru a se întinde la nesfârșit peste munți, de-a lungul unor ape la fel de nesfârșite. Un drum îngust pe care cu greu își fac loc două mașini, cu multe unghiuri moarte, suspendat deasupra unor imense lacuri în care se reflectă cerul și prin păduri care ascund buncăre părăsite.

Când într-un final se decide să iasă într-o localitate ce este mai degrabă o adunătură de căsuțe, drumul își schimbă indicativul și se mai lățește puțin, fără a pierde nimic din magia peisajului. Cei câțiva stropi ai unei scurte ploi sunt peșcheșul lăsat în vama cerului. De aici începe scurta autostradă ce coboară dinspre Kosovo. Siguranța unui drum așa lat și drept este aproape imposibilă de crezut după atâția zeci de kilometri de drumuri rupte și mărginite de prăpăstii.

La pachet vine desigur un trafic greu de imaginat, cu mașini ce stau într-o lungă coloană de prea mulți kilometri. Tirana s-a dezvoltat haotic, căci regulile sunt aici ca în perioada tranziției din Bucureștiul anilor 1990, însă GPS-ul are și de această dată grijă să ne ducă la cazarea ascunsă într-o periferie unde o mână de copii ne înconjoară imediat cum oprim. Suntem evenimentul zilei și probabil al săptămânii. Pentru moment însă, gândul ne rămâne acolo sus, departe, în pustietatea munților.