TrekLens

La o distanță de 18 zile de mers cu cămila de următoarea oază de pe Drumul Mătăsii – Bukhara, ascuns în deșertul Khorezm se află Khiva – orașul caravanelor.

Legenda spune despre Khiva că ar fi fost fondat de Shem – fiul biblicului Noe, însă orașul nu este cel mai vechi din regiune. La fel ca mărețele cursuri de apă ale Indusului, Nilului și Eufratului, delta fluviului Amu-Darya a susținut în Asia Centrală unul dintre cele mai mari centre ale antichității. Majoritatea cetăților sunt acum îngropate în nisipul fierbinte din care au fost cândva înălțate, deși câteva au mai supraviețuit încă în închisul Turkmenistan.

Orașul oază era cândva o oprire vitală pe lungul drum al caravanelor spre Merv, în Turkmenistanul vecin, iar schimburile comerciale cu Astrakhanul rusesc au adus bogăție orașului și i-au umplut caravanseraiurile cu blănuri, arme, samovare și pepeni. Izolarea orașului și lipsa de legi din deșert au dus însă la o creștere a violenței, la jafuri și într-un final la comerțul de sclavi. Acesta a fost însă și începutul sfârșitului pentru epoca de aur a orașului, căci cei 3000 de sclavi de origine slavă au stârnit mânia Imperiului Rus.

Prima expediție rusească menită să-și pedepsească vecinul s-a terminat cu măcelul celor 4000 de ruși și cu trimiterea înapoi la Sankt-Petersburg a capului celui care o conducea. Nici a doua expediție nu a fost încununată de succes căci poticnindu-se în înghețatul deșert Khorezm a dus la pieirea a peste 8500 de cămile, însă spre finalul secolului al XIX-lea Imperiul Rus a reușit să încorporeze și hanatul Khiva între teritoriile sale.

Khiva zilelor noastre este însă cel mai bine păstrat oraș al vechilor caravane de pe asprul Drum al Mătăsii din Uzbekistan. De la depărtare mozaicul cupolelor și minaretelor pare că ar avea o singură culoare – acvamarin, însă pe măsură ce te apropii se desprind nuanțe diferite de turcoaz, smarald și albastrul cerului de deasupra deșertului.

Înconjurat de ziduri ridicate cu secole în urmă și punctate de bastioane, orașului i se închideau cândva porțile grele între apus și răsărit pentru a-l proteja de eventuale raiduri. Poate că astăzi nisipurile deșertului nu se mai urcă pe zidurile grele, însă cu puțină imaginație – căci zumzetul limbilor necunoscute este același, personajele în straie vii colorate și cu căciuli blănoase de oaie ce sfidează căldura copleșitoare, prind viață în labirintul zidurilor de chirpici.

Un grup mixt și fără vârstă, căci diferențele de vârstă sunt prea mari pentru a mai fi luate în seamă, dansează în plină stradă stimulați de muzica tradițională ce se scurge din difuzoarele unui comerciant oarecare. Străinul este invitat imediat în mijlocul petrecerii, și în pași de dans improvizat se răspunde curiozității mulțimii: de unde vin și ce părere am despre oamenii locului? Cum să nu le spui că sunt minunați când asta se vede încă de dincolo de ziduri?!

Medrese și mausolee împânzesc orașul închis între ziduri, însă toate pălesc pe lângă Pahlavon Mahmud Maqbarasi, un mausoleu ce adăpostește unul dintre cele mai sfinte locuri din Khiva și îl comemorează pe poetul, luptătorul și sfântul apărător al orașului ce a murit aici în 1325. Interiorul este o nebunie ce poartă numele de albastru, cu modele florale sau pur și simplu geometrice, ce urcă până în interiorul cupolei. Un imam recită rugăciuni pentru cele câteva suflete pioase, iar vocea lui reverberează între pereții pe care ochii încearcă să urmărească liniile detaliilor, doar pentru a se pierde într-un labirint.

Între zidurile acestui oraș s-a născut spre finalul secolului al XVIII-lea Al-Khwarizmi – cel după care denumirea de ‘algoritm’ a fost creată. Tot el este considerat a fi și părintele algebrei, ale cărei rădăcini tot din arabă se trag – al-jabr.

Dintre toate construcțiile cel mai ușor de reperat este Kalta Minor – minaretul neterminat cu formă de imens butoi în nuanțe de verde și albastru. Ridicarea lui a început la porunca lui Amin Khan ce își dorea cel mai înalt minaret din lume pentru a putea vedea până la rivalul Bukhara, însă a fost imediat sistată odată cu moartea acestuia trei ani mai târziu. Era mult prea scump pentru a mai fi ridicat.

Comercianții de mătăsuri rare și de covoare colorate, de provizii și de ultimele ciudățenii aduse de caravane din ținuturi îndepărtate, au fost înlocuite de vânzătorii contemporani, însă rumoarea pieței s-a păstrat. Tăcerea îi ia locul însă în interiorul zidurilor palatului Tash Khovli, unde culorile camerelor ce adăposteau haremul completează bogăția ornamentală a încăperilor fostului stăpân al casei.

În seara aceasta îmi este clar de unde am să văd apusul – nici un alt loc nu poate oferi satisfacția vizuală și sațietatea sufletului așa cum o fac meterezele orașului printre care se scurg ultimele raze de lumină. Luminile orașului s-au aprins iar culorile minaretelor și ale medreselor se scaldă într-un antic tehnicolor.