TrekLens

Când dimineața își face loc pe hublou, șirul Himalayan al munților se întinde la orizont. Toți albiți de zăpadă, maiestuoși dar în același timp misterioși, sub un cer de cristal.

Pentru cineva obișnuit cu străzile relativ curate ale Europei Centrale sau exagerat de curate ale Europei Nordice, străzile din Kathmandu sunt un șoc. Pâraie cu nuanțe dubioase și mormane de gunoaie, autovehicule de pe ale căror țevi de eșapament vezi cum se scurge plumbul, și peste tot și toate o poluare fantastică. Mizeria îmi amintește de New Delhi, însă acolo atingea un cu totul alt nivel – prin comparație aici se joacă totuși într-o ligă a juniorilor. Întreaga atmosferă a orașului pare desprinsă din vremea aceea în care farangii își croiau cu greu drum din Europa spre câteva destinații spirituale ale Asiei, iar una dintre ele era desigur Kathmandu.

La intrarea în Durbar Square traficul aproape că dispare, iar de jur împrejur se înalță pagode și temple, palate și o lume pestriță.

Piața Durbar este locul unde regii Nepalului erau cândva încununați și recunoscuți ca monarhi, iar istoria Nepalului modern începe practic odată cu regatul. În 1769 în valea Kathmandu existau trei regate care se luptau între ele pentru supremație, și beneficiind de slăbiciunea acestora regele Prithvi Narayan Shah venit din războinicul trib Gurkha i-a invins și i-a unit sub un singur regat ce ulterior s-a extins acaparând și restul micilor regate.

Dinastia Shah a fost astfel creată, dar din cauza speranței reduse de viață a monarhilor statul era condus de dinastia de prim-miniștri Rana. Gherilele maoiste au dat de lucru monarhiei prin 1990 și în urma presiunilor acestora s-a trecut de la o monarhie absolută la una parlamentară.

În vara anului 2001 prințul moștenitor și-a masacrat aproape întreaga familie după care s-a sinucis, prinț moștenitor rămânând Gyanendra. Domnia lui a durat mai puțin de șapte ani, căci în 2008 monarhia a fost abolită iar Nepalul a devenit republică federală democratică. Astfel, piața Durbar și fostul palat regal au revenit în întregime poporului.

În 2015 pământul a început să se clatine în Himalaya, iar tremorul acestuia a dus la distrugerea și avarierea multor temple din Kathmandu. Câteva dintre temple au rămas ca prin minune neafectate, unul dintre ele fiind templul zeiței vii – Kumari.

Există două legende cu privire la această zeitate. Prima ar fi că prin 1760, în timpul regelui Jaya Prakash, acesta ar fi abuzat de o fetiță care ulterior a murit în urma contactului sexual – plin de remușcări și pentru a-și spăla păcatele, regele a luat hotărârea ca o fetiță să fie aleasă ca zeitate și acesteia să i se închine. O altă legendă este legată de același rege care în timp ce se juca cu zeița Taleju – protectoarea văii, i-ar fi făcut niște avansuri. Zeița s-a cam supărat și pentru a se asigura că nu va fi hărțuită de alt rege, ar fi hotărât să se încarneze într-o fetiță căreia să îi părăsească trupul la prima menstruație.

Alegerea unei noi zeițe este un proces la fel de complex ca cel pentru descoperirea unui Dalai Lama – aici fetița trebuie să provină dintr-o anumită castă de aurari și argintari newari, să fie de religie budistă, să recunoască hainele purtate de predecesoarea sa și să întrunească cele 32 de caracteristici fizice ale perfecțiunii. Aici este cam complicat căci corpul trebuie să fie ca al arborelui banyan, pieptul ca de leu, vocea dulce și clară ca a unei… rațe, iar genele lungi ca de vacă. La final mai există și un test la care sunt supuse copilele: noaptea într-un templu anume din Durbar Square fetițele sunt plimbate printre bărbați goi cu măști de taur care urlă în beznă. Aceea dintre ele care nu se sperie este desigur Kumari Devi – zeița vie.

Închisă în palat și îndeplinindu-i-se toate dorințele, cu singura obligație de a mai ieși din când în când pentru a-și saluta supușii, viața de Kumari poate lăsa traume. După venirea menstruației aceasta devine muritoare și este nevoită să părăsească palatul, însă aparent nimeni nu vrea să le mai ia de nevastă. Cică ar purta ghinion, zic gurile rele.

La multe dintre templele din piață pare să fie sărbătoare continuă: credincioși îmbrăcați festiv primesc binecuvântarea din partea unui guru care le ia și banii, se cântă și se bat tobele, apar și trompete iar la un moment dat își face loc prin mulțime și un car alegoric.

Majoritatea templelor au în sutele de sculpturi minuțios lucrate în lemn o gamă largă de scene desprinse dintr-o Kamasutra ce a adăugat și capitolul destinat animalelor. Motivele existenței lor sunt incerte – se vehiculează ori că ar servi la educarea noilor generații, ori că zeița fulgerelor ar fi pudică și astfel trăsnetele rămân departe de pagodele de lemn. Ce-i drept statuia lui Hanuman – zeul maimuță, poartă o eșarfă pe ochi – probabil de rușine.

S-ar putea spune că sunt suficiente temple în piața Durbar cât pentru întreaga populație a capitalei, dar altele au fost ridicate la răspântia străzilor fie și măcar ca niște mici altare. Panteonul hindus este enorm cu cei 330 de milioane de zei – buni probabil pentru fiecare necesitate care ar putea apărea. Dar cum faci să ți-i mai aduci aminte? Îl invoci oare pe acela care se ocupă de ‘problema X’?! Sau mai inventezi unul?

Urcarea la stupa Swayambhunath – Templul Maimuțelor, se face pe o scară interminabilă ce spre final devine aproape verticală pentru a te face să îți lași în urmă păcatele. Stupa este diamantul de pe coroana întregii arhitecturi a văii Kathmandu. Proporționată perfect, domul acesteia se înalță alb către o spiră aurită ale cărei patru fațete adăpostesc tot atâtea perechi de ochi de-ai lui Buddha ce scrutează cele patru puncte cardinale. Întreaga structură este plină de simbolism – domul alb reprezintă Pământul iar cele 13 turnulețe din vârf reprezintă cele 13 stadii prin care se trece pentru a atinge Nirvana. Sub perechile de ochi este desenat ek – numărul unu în nepaleză, semnificând unitatea, iar deasupra este cel de-al treilea ochi al lui Buddha, atoateștiutor în introspecții.

De jur împrejur se aud roțile de rugăciune învârtite cu ardoare de credincioși, asta în cazul în care o gâlceavă între zecile de maimuțe nu duce cumva la o urmărire pe care acrobații ar fi geloși. Pe roțile de rugăciune este scris cu litere mari mantra secretă ‘om mani padme hum (cinste bijuteriei din floarea de lotus) iar deasupra întregului haos organizat sunt mii de stegulețe de rugăciune ce în bătaia vântului lasă rugăciunile să fie cărate către cer de Calul Vântului.

Kathmandu era unul dintre orașele magice ale generației hippie, alături de Kabul, Marrakesh, Bangkok, Delhi, Lhasa și Timbouktou. Drumul urmat de aceștia urma anticul Drum al Mătăsii, doar că în loc să transporte și să comercializeze mărfuri, aceștia au dat la schimb conformismul social al lumii Vestice de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe vise de iluminare în Est. O parte fugeau de încorporarea obligatorie pentru războiul din Vietnam iar alții spre a se regăsi pe ei înșiși, iar astfel timp de aproape o decadă zeci de mii de tineri au parcurs bătrânul drum ce traversează din Istanbul la Kathmandu. Pe atunci țările ce uneau capetele acestui drum nu erau frământate de războaie…

Comunitățile de hipioți veniți în căutarea iluminării cu pacea în suflet, haine jerpelite și fără prea multe posesiuni pământești, erau priviți ca niște ciudați de către nepalezii obișnuiți cu propriile lor caste și cu eleganța Imperiului Britanic. În ciuda faptului că știau prea puține despre cultura țării care îi adopta și preferau să  trăiască într-un Nepal al propriei lor fantezii – o țară în care vechile reguli despre droguri, haine, muzică și sex nu se aplicau, și unde puteau trăi liberi spre a se reinventa, nepalezii i-au acceptat pe bizarii străini exact așa cum erau. La urma urmei aveau și ei ciudații lor – acei sadhu, oamenii sfinți ai hindușilor, aveau apucături similare în ceea ce privește drogurile, hainele flamboaiante și dorința de a se regăsi.

Și-au căpătat însă numele de freaks, iar aici în Kathmandu erau grupați pe o stradă din apropiere de Durbar Square, în locuințe extrem de modeste închiriate pe câteva rupii de la localnici. Drogurile extrem de ieftine și legale în Nepal – la urma urmei a fost ultima țară din lume care a interzis vânzarea, cultivarea și consumul de droguri, erau și ele un motiv întemeiat pentru a bate drumul din Europa până aici. O cultură ce s-a dovedit prea avangardistă a șocat America anilor 1960 – “țara celor liberi”, așa cum se autointitulează mândră – dar și-a găsit o nouă casă într-o monarhie religioasă închisă între munți.

În anii 1970, președintele american Richard Nixon a încercat să stingă scânteile incipiente ale comunismului ce se ivise în Nepal, prin distrugerea noului Shangri-La Himalayan hipiot. Paradisul nu era însă pe Pământ, căci amenințările Statelor Unite ale Americii privind stoparea ajutoarelor economice către țările ce nu vor adopta legi anti-droguri, au avut efectul scontat. La doi ani de când președintele Nixon a pornit războiul internațional împotriva drogurilor, Nepal a adoptat prima sa lege împotriva acestora.

Prin interzicerea drogurilor, Nixon a aprins însă și mai tare scânteia maoistă, căci hipioții nu erau singurii afectați de noua prohibiție. Departe de Kathmandu, în vestul Nepalului cultivarea hașișului era principala formă de venit a țăranilor. Cultivatorii și comercianții au fost arestați, iar pământurile pe care era crescută marijuana a fost confiscat și a intrat în posesia statului. Zeci de mii de fermieri au fost împinși astfel spre foamete, căci dezvoltarea rurală și ajutorul promis nu au ajuns niciodată.

În colapsul economic ce a urmat, Partidul Comunist a zărit oportunități politice și a exploatat nedreptățile locale, convingând țăranii că doar o revoluție împotriva guvernului le-ar putea rezolva problemele. Războiul lui Nixon împotriva drogurilor reușise cu succes să alimenteze ideologia comunistă pe care încerca de fapt să o înlăture.

Războiul civil s-a încheiat de multă vreme însă cel împotriva drogurilor continuă. Hipioții ce-și căutau pe vremuri senzațiile tari în ierburi, au fost înlocuiți astăzi de călătorii ce-și iau doza de adrenalină prin cățărarea munților. Freak Street a fost înlocuită de Thamel – centrul backpackingului din Nepal, și locul unde zeci de magazine vând produse contrafăcute dar pe care tronează sigle celebre, la prețuri extrem de negociabile.