TrekLens

În Kazahstan trenul este chintesența unei călătorii în inima pustietății, căci șinele par să se piardă în orizontul nesfârșit al stepelor. Karaganda este departe, iar sub soarele aspru vântul lovește vagonul și, ai impresia că tot ce ești, tot ce porți cu tine, este dus mai departe de forța neîmblânzită a câmpiei.

Trenul duce însă spre un loc cu umbre grele – KarLag, lagărul din inima Kazahstanului. În timpul lui Stalin, Kazahstanul a fost presărat cu Gulaguri, iar KarLag, cel mai mare dintre ele, a devenit simbolul unei istorii întunecate. În stepă, el reprezenta un spațiu-fantomă al suferinței. Aici au fost deportați intelectuali, artiști, oameni simpli din toată Uniunea Sovietică. Peste un milion de prizonieri – trimiși în mijlocul deșertului să lucreze și să supraviețuiască frigului nemilos al iernilor lungi.

La fereastră, întinderea sălbatică este aproape hipnotică – pământ ars de soare, spice aurite, câte o turmă rătăcită de oi și ici-colo silueta unei iurte solitare, ca un mic semn de viață într-un ocean care pare pustiu. Trenul își taie drumul prin vidul acesta primitiv, un fir subțire între locuri izolate, unind orașele împrăștiate ale unui ținut care pare să refuze îmblânzirea.

La casa de bilete din autogară, o doamnă acră îmi comunică ceva în kazahă și insistă nervoasă deși este clar că nu sunt de pe aici să înțeleg. O altă doamnă îmi repetă același lucru dar mai calmă și îmi mimează că aș putea plăti la șofer. Autobuzul hărtănit de nepăsare este cumva legătura dintre două lumi: cea a moștenirii sovietice materializată în clădirile, statuile și mozaicurile ce întruchipează mândrul homo sovieticus (la urma urmei aici în apropiere de Karaganda, Yuri Gagarin – primul om în spațiu, a aterizat după incursiunea sa pe orbita Pământului), și cealaltă care se vrea îngropată sub preșul istoriei – cea a unuia dintre cele mai aspre lagăre de reeducare prin muncă. Sau, mai corect spus, de exterminare.

În inima stepei kazahe, la câteva sute de kilometri de noua capitală Nur-Sultan se află Karaganda, o zonă faimoasă pentru două lucruri: cărbune și lagăre de concentrare. Cele două au fost interconectate într-un mod pervers în anii staliniști ai Uniunii Sovietice, aici fiind stabilită o întreagă rețea de astfel de tabere în care prizonierii își cultivau singuri mâncarea în puținul timp rămas după ce munceau întreaga zi în minele de cărbune.

Satul Dolinka a fost centrul administrativ pentru întreg sistemul de lagăre de concentrare al cărui teritoriu se întindea pe mai bine de 17500 km pătrați. În epoca actuală, când mulți nici nu mai știu ce reprezenta Gulagul și cu atât mai mult amănunte, muzeul KarLag este unul în memoria victimelor represiunilor politice. Adăpostit în vechea clădire de unde se conducea întregul sistem de lagăre în care mortalitatea anuală ajungea la 30%, muzeul recreează celulele și alte camere ale deținuților precum și camere de interogatoriu, diorame și picturi cu viața acestora, dar și obiecte ale celor trecuți în neființă aici.

Gulagul Karaganda a luat ființă în 1931, și până în 1959 – timp de șase ani după moartea lui Stalin, peste un milion de victime i-au trecut pragul, mulți dintre ei prizonieri politici transportați de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, dar nu numai. Întregul sistem de lagăre denumit KarLag era condus de la centrul din satul Dolinka, el însăși un lagăr de concentrare unde și-au găsit sfârșitul și cinci români (printre care 3 femei), dar și vreo 15 moldoveni. Enorma întindere pe care se întindea lagărul era desigur locuită, însă cei care populau de generații întregi stepa kazahă au fost relocați cu forța.

Bogăția cea mai mare a regiunii Karaganda este în subteran – cele mai mari depozite de cărbune din Kazahstan sunt aici, iar sovieticii au exploatat forța de muncă gratuită a prizonierilor pentru a aduce la suprafață combustibilul fosil. Gulagul era operat de la centrul din Moscova, iar toate deciziile administrative veneau de la NKVD – precursorul cel temut de dinaintea KGB-ului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sau așa cum se numește în țările vorbitoare de limbă rusă – Marele Război Patriotic, KarLag a fost folosită pentru a ‘găzdui’ prizonierii de război și a avut astfel o populație deosebit de mare de captivi germani.

În fosta clădire administrativă, pe trei niveluri sunt recreate prin expoziții viața deținuților, postere de propagandă și diorame ce prezintă viața în Gulag. Subsolul este locul unde au avut loc și în care au fost acum recreate camerele de interogatoriu, tortură și execuție, cu pereții pătați de sânge sărit și scene de tortură puse în scenă de niște manechine.

Muzica ce se aude în surdină și diversele zgomote de prin vechea clădire au darul de a contribui la atmosfera oricum apăsătoare. Tavanul și pereții parcă mă strâng iar imaginile au acel caracter bântuitor de care parcă nu poți scăpa nici după ce lași astfel de locuri în urmă – parcă ți se agață de retină. Etajele sunt rezervate unor expoziții cu postere de propagandă și scene din viața torționarilor.

Moartea a fost dintotdeauna prezența concretă din viețile tuturor, însă în teatrele antice crimele aveau o aură terifiantă și erau cutremurătoare pentru audiență. Crima și tortura au devenit atât de obișnuite în epoca pe care noi o considerăm modernă, încât exprimarea lor pe film a ajuns să fie un lucru absolut banal. Sublimul dar al vieții a fost trivializat iar valoarea i s-a pierdut undeva pe drum. Acum în secolul XXI, omorul a devenit ceva banal și încurajat chiar în anumite cercuri extremiste. Este condamnat, desigur, însă din panteonul de emoții al oamenilor a ajuns să lipsească tumultul groazei la vederea unei scene care sfidează sacralitatea vieții. Cum este posibil pentru unii să nege existența atâtor crime făcute în numele unei doctrine?!

Seara, când trenul gonește prin câmpia din ce în ce mai lipsită de detaliile estompate de noapte, poți aproape simți ecoul tăcerii acelor oameni. Fiecare kilometru este o amintire. Este un loc în care istoria te apasă, o rană deschisă sub cerul vast, unde visele și speranțele au fost îngropate, dar niciodată uitate.

Karaganda, nu poate fi doar o oprire oarecare. Este o poveste tăcută, pe care Kazahstanul o poartă mai departe, sub vânturile neîncetate ale stepelor.

Timpul devine fluid în ritmul sacadat al roților, călătoria devine o transă iar liniștea grea a pustiului învăluie trenul ca o mantie. Când ajungi – oricare ar fi ea destinația, știi că stepele te-au pătruns și că aici, între șinele înguste și câmpurile vaste, se ascunde sufletul Kazahstanului.