TrekLens

Cu 600 de ani înaintea erei noastre, Apollonia a fost fondată ca o colonie a Greciei Antice de către coloniștii din Corint la invitația ilirilor ce locuiau pe aceste meleaguri. Axați mai degrabă pe exploatarea resurselor decât pe exterminarea ilirilor, Apollonia a crescut și în cele din urmă și-a dobândit independența de Corint și s-a dezvoltat ca oraș de sine stătător sub un sistem oligarhic.

Sub stăpânirea romană orașul a înflorit iar din secolul al II-lea î.e.n. a devenit un avanpost militar important pentru armatele romane. Aici s-a dezvoltat o importantă școală de filozofie, Apollonia câștigându-și faima de centru cultural, iar spre sfârșitul perioadei Republicii Romane avea să devină un important centru de învățături grecești.

Aici a studiat oratoria Oktavian Augustus, nepotul lui Iulius Cezar și primul împărat roman. Declinul orașului a început în secolul al III-lea e.n., atunci când portul pe care se baza economia orașului a început să se colmateze cu mâl ca urmare a unui cutremur ce a schimbat cursul râului Vjosa (pe atunci Aaos), orașul fiind abandonat un secol mai târziu.

Artefactele istorice stau protejate de zidurile răcoroase ale muzeului construit lângă biserica de dată ceva mai nouă dar ale cărei picturi murale au suportat intoleranța religioasă, și deși mai puține ca număr ar putea concura oricând cu cele din muzeele ateniene. Din marele oraș au mai rămas ruinele templului Bouleuterion (Agonothetes), baza unui arc de triumf, Odeonul, un obelisc, Temenos – zona sacră a orașului populată de temple și promenada.

De la Apollonia, GPS-ul învățat să ia în considerare pentru traseu doar drumurile cele mai spectaculoase, așterne sub roțile lui Amur o nebunie de drum ce urcă și coboară fiecare coastă a munților, într-un nesfârșit dans între creste și mare. Albastrul infinit al Adriaticii se topește într-un turcoaz nebun la apropierea țărmului, intrând în Parcul Național Llogara. Sus pe munte norii și-au făcut cuib iar din vale se cațără încet dar sigur vălătuci opaci și albicioși.

Curbe după curbe și buncăre cât cuprinde, ruinate sau ceva mai întregi, pictate de artiștii locului sau uitate de istorie. Există chiar și un buncăr submarin, pe unde bărcile traversau muntele spre a ieși spre nord. Zona este însă acum bază militară semi-abandonată așa că vizita este exclusă.
Câțiva kilometri mai târziu apare pe o limbă de pământ castelul Porto Palermo, construit în secolul al XIX-lea la ordinul lui Ali Pașa din Ioannina. Cel supranumit Leul din Ioannina avea să capete în timpul vieții sale atât apreciere pentru interesul său în ideile și concepțiile moderniste, neutralitatea religioasă, suprimarea banditismului, dar și critica pentru practicile sale de jefuire față diverse comunități. În istoria aromânilor el a rămas ca o figură întunecată, căci la ordinul său orașul Moscopole a fost distrus iar aromânii de aici au trebuit să se refugieze în alte părți ale Imperiului Otoman sau să emigreze spre alte meleaguri – așa a apărut în Principatele Dunărene diaspora aromână.

România nu a fost niciodată una dintre țările colonizatoare deși a avut pretenții teritoriale și a stăpânit pentru o vreme ținuturi vecine. Pentru cinci ani însă, între 1934 și 1939 România a deținut oficial o exclavă cu ieșire la Marea Ionică. Drept recunoștință pentru contribuția sa la clarificarea istoriei Albaniei ce a dus la independența acesteia și recunoașterea internațională, Nicolae Iorga a primit un teren pe litoralul albanez din partea regelui Zog I al Albaniei. Ulterior Nicolae Iorga a cedat jumătate din acel teren statului român, iar pe acest teren a fost construit Institutul Român de la Sarandë – Casa Iorga, așa cum a mai fost numită în epocă.

În Aprilie 1939, în urma cuceririi Albaniei de către Italia, mica exclavă avea să fie pierdută pentru totdeauna, căci chiar și după 1944 când Albania și-a recăpătat independența mica fâșie de pământ a rămas încorporată teritoriului albanez, la o aruncătură de băț de locurile de unde insula Creta se ridică din albastrul de cerneală al mării.