TrekLens

Undeva la marginea Bucureștiului, pe un câmp pe care vântul aleargă nestingherit și așezate strategic între un cimitir, o cale ferată și o groapă de gunoi, ruinele mănăstirii Chiajna se zăresc încă de departe.

Piatra de temelie a fost pusă de domnitorul Alexandru Ipsilanti, dar finalizarea ei a avut loc în timpul lui Nicolae Mavrogheni – singurul domnitor ce nu era din Fanarul Constantinopolului, în ciuda obiceiurilor vremii, ci din insula grecească Paros.

Finalizată în timpul războiului ruso-turc, imensul locaș de cult nu a apucat niciodată să fie sfințit, bombardat fiind de armata turcă. Zidurile groase ca de cetate au rămas totuși în picioare și de-a lungul timpului legende au fost țesute în jurul lor: fantome ce bântuie ruinele, clopotul furat ce încă se mai aude în unele nopți sau victimele ciumei ce cuprinsese pe atunci Țara Românească, ce cădeau secerate la apropierea de biserică.

Construcția fostei curți domnești ridicată de Constantin Brâncoveanu, a început la 1683 – cu șase ani înaintea Palatului de la Mogoșoaia, pe drumul strategic ce lega fosta capitală a Țării Românești – Târgoviște, de București. Ca mare boier a moștenit o avere considerabilă pe care ulterior și-a sporit-o cu câteva sate, proprietăți, bunuri de preț și sume de bani depuse prin străinătate.

Diplomat în ceea ce privește politica externă, Brâncoveanu a evitat să se poziționeze decisiv într-una dintre tabere, și chiar dacă Transilvania fusese recuperată de la otomani, acesta a cumpărat bunăvoința sultanului plătind regulat dările către Înalta Poartă și vărsând sume uriașe în buzunarele funcționarilor de la Constantinopol.

Intrigile familiei au fost însă mai puternice decât cuvântul dat de sultanul ce-i promisese domnia pe viață, iar în 1714 otomanii l-au decapitat pe domnitor și pe cei patru fii ai săi în speranța că aceștia vor alege să mărturisească unde și-au depozitat aurul. Palatul de la Potlogi a căzut victimă armatei otomane ce l-a devastat scotocind după comorile lui Altın Bey – prințul aurului, cum îl porecliseră ei pe Brâncoveanu.

Drumul vălurit al dealurilor subcarpatice se termină fix în poarta fostului penitenciar Doftana – unică destinație pentru mulți. Poreclită și Bastilia României, fosta închisoare se poate lăuda cu faptul că nimeni nu a reușit să evadeze dintre zidurile sale.

Înălțată de regele Carol I în 1895, era alcătuită din opt aripi, 308 celule, un zid masiv de apărare și șapte turnuri de pază. Dintre cele opt aripi doar cinci aveau ferestre, celelalte trei fiind ținute în beznă și rezervate celor care erau condamnați la pedepse mai grave.

În anii 1930 – 1940, atât fasciștii cât și comuniștii au fost închiși între zidurile închisorii alături de criminalii de drept comun, iar după August 1944 închisoarea a adăpostit și din cei ce făceau parte din rezistența anti-comunistă. Printre cei mai cunoscuți locatari sunt foștii conducători ai României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, primul transformând închisoarea într-un muzeu după anii 1960. Din motive propagandistice, evident, căci aici se punea accent pe modul în care burghezia i-a tratat pe cei ce au luptat pentru drepturile proletariatului.

După căderea comunismului în 1989, muzeul a fost abandonat și lăsat în grija naturii ce știe mai bine ca oricine să dărâme zidurile înălțate pentru a ține vieți captive. Cea mai mare parte a acoperișului s-a prăbușit, ferestrele nu mai există, iar în unele locuri apa și-a croit loc printre pereți și pardoseală. După 45 de ani de teroare și vieți distruse, nimănui nu i-a mai păsat de păstrarea istoriei. Memoria colectivă nu este însă mai lungă de trei generații – rezonăm cu ceea ce ne povestesc părinții noștri și tindem să credem mare parte din amintirile bunicilor. Când vine vorba însă de generații mai vechi, experiențele lor tind să devină material de legende și să se piardă, iar greșelile încep nevăzute să se repete. Pentru asta sunt toate aceste muzee ce comemorează istoria – acolo unde aceasta a reușit să mai fie salvată.