TrekLens

Curtea interioară a hostelului este o oază de liniște faţă de nebunia de dincolo de porți.
Dar ce aptitudini sunt necesare pentru a dobândi în Iran carnetul de șofer sau de motociclist? Una din primele lecții este că purtatul căștii nu te ajută la nimic. Nici tu și nici pasagerul din spate sau cei trei copii înghesuiți pe motoretă nu au această obligație. Nu, nici măcar sugarul ținut în brațe. În caz de accident ei nu păţesc nimic căci vor ateriza pe moale. Pe tine. În cazul în care semaforul este roșu dar te grăbești, ai voie să treci. Apropo, trecerile de pietoni sunt fantezii pe asfalt. Pietonii nu au ce căuta pe ele iar tu nu ai nici un motiv să frânezi. Dacă ești cu motocicleta poţi ignora liniștit sensurile unice și dacă ai chef poţi folosi trotuarul. Dacă ai o zi bună poţi chiar să ocolești pietonii. Liniile ce uneori apar pe mijlocul străzii poţi să le ignori – ai halucinații de la căldură.
Spre deosebire de alte țări, aici nu se aplică circulaţia pe o singură bandă ci fix câte vehicule încap înghesuite atâtea trebuie să fie. În sensurile giratorii intri cu viteză ca să prinzi loc, iar dacă ești cu motocicleta te apleci mult ca atunci când mori să pară că ai făcut-o ca un profesionist. Apropo, când vine seara stinge luminile ca să nu te vadă ceilalți șoferi că vrei să îi depășești. Ai un covor de cărat pe motocicleta? Sigur că poţi, la fel și bidoane cu apă sau saci cu cereale. Felicitări, acum ai carnet!

Masjed‐e Jameh, pe lângă faptul că este cea mai mare moschee din Iran, este și un adevărat muzeu de arhitectură islamică ce reunește de la eleganţa selgiucizilor, străbătând întreaga perioadă mongolă și atingând rafinamentul baroc al stilului safavid.
Imensul portal a fost construit vis-a-vis de portalul Qeysarieh, intrarea principală în Bazar-e Bozorg, astfel încât să ofere un echilibru întregii pieţe. Arhitectului regal i-au trebuit douăzeci și cinci de ani pentru a ridica o moschee perfectă, al cărei sanctuar principal – probabil cea mai cunoscută parte a lăcașului de rugăciune, returnează nu mai puţin de 49 de ecouri ale vocii umane. Pe numărate.

Detaliile și grija pentru perfecțiunea lor sunt copleșitoare. Un mozaic cât lumea – sau mai bine spus cât jumătate de lume, așa cum vechii poeți au denumit Isfahanul ce a fost cândva unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. A adunat în el bogății fără seamăn, istorie și cultură ce cu greu pot fi egalate, iar gloria sa de odinioară nu este stinsă ci doar puțin atinsă de patina timpului.

Cu excepția unor grupuri mici, organizate și ținute în frâu de ghizi, sunt printre puținii occidentali ce au îndrăznit să calce în una din țările considerate ca fiind pe Axa Răului. Decizii politice dictate de o parșivă aplicare a unei duble moralități. La fața locului, realizezi că acele avertizări oficiale sunt vorbe în vânt. Că oamenii de fapt îți zâmbesc și se opresc din drumul lor doar pentru a-ți ura bun venit în țara lor și a schimba două vorbe cu tine. Sau pentru a face o poză cu raritatea occidentală – călătorul.

Bazarul nu este doar locul unde se vând produse finite ci și locul de unde, din mâinile artizanilor ies minunate obiecte de artă, de la ceramică pictată în detalii nebunești la imposibile încrustaţii în metal, folosind doar un ciocan și o mini daltă. Conversaţia, se pare, este mai de preţ pentru vânzători decât profitul.

De la covoarele nomazilor, din lână rezistentă și până la cele croite în oraș din mătăsuri fine, toate sunt făcute manual cu infinită grijă faţă de detalii. Numărul de noduri este măsura calității covorului – cu cât mai multe cu atât mai bine. Durează uneori și trei ani finalizarea unuia, și privindu-le parcă preţul de 6000 USD pare cumva justificat. Un alt magazin, alt ceai și alte povești orientale despre covoare fermecate ce au împrumutat în țesături desenele domurilor moscheilor.

Condimentele își amestecă nuanţele și parfumul devine ameţitor – este ușor să înţelegi cum, candva demult erau mai preţioase ca aurul. De ce le-a fost deturnată supremația? Motivele sunt multe, însă cu siguranță mâncarea europeană este lipsită de gust în comparaţie cu cea orientală. Este și asta o artă – cum să amesteci condimentele, iar vânzătorii se pare că o stăpânesc mai bine ca oricine căci ei recomandă amestecuri inclusiv gospodinelor.

Bătrânul Drum al Mătăsii nu și-a pierdut însă aromele – vechile caravanseraiuri sunt la fel de prețuite cum erau și acum câteva secole, iar alegerea din multitudinea de mâncăruri este una dintre cele mai grele decizii.

În imensa piaţă, una dintre cele mai mari din lume, se face remarcată prin arhitectura suplă Kakh‐e Ali Qapu, fosta resedinţă a șahului Abbas I. Terasa de lemn, la care se ajunge pe trepte ornate cu mozaic de faianţă, oferă o impresionantă priveliște asupra întregii pieţe. La ultimul etaj se află cea mai impresionantă încăpere a palatului, Camera de Muzică, unde diverse forme au fost tăiate în tavanul de lemn pentru a-i perfecţiona acustica.

Masjed-e Sheikh Lotfollah, cealaltă moschee din piață a fost construită pentru socrul șahului. Îi lipsesc minaretul și curtea interioară atât de obișnuite, însă modelul domului – ca o imensă coadă de păun, a servit de inspiraţie pentru artizanii de covoare și, se spune că este una dintre cele mai frumoase din lume.

De pe una din băncile risipite în Piaţa Naqsh‐e Jahan, privesc cum se perindă lumea. Pe lângă copii și bărbaţi, mai sunt și fete ce pedalează nonșalant. Bicicleta nu pare să fie ceva tabu ca în Iordania.

O clasă de fete ieșite cu profesoară de engleză este încurajată de aceasta să își exerseze engleza cu mine. Curiozitatea este la ordinea zilei de ambele părți. Privit și discutat la fața locului, regimul nu pare așa de represiv cum este zugrăvit în ‘presa de specialitate’ a Vestului.

Omar se oprește din drumul său pentru a povesti cu mine de la istoria Persiei, până la politică și la poetul astronom și matematician Omar Khayyam – autorul calendarului persan. De încheiere recită în persană o celebră poezie a tizului său, urmată de traducerea acesteia și invitația de a bea un ceai cu el și câțiva prieteni la o cafenea din apropiere.

La vremea nopţii, piaţa Naqsh‐e Jahan se schimbă complet: fiecare colţ de iarbă este luat în stăpânire de familii ieșite la picnic sau de grupuri mixte de prieteni. Luminile din piaţă dau alte nuanţe domurilor și minaretelor, iar stropii fântânii arteziene răcoresc atmosfera. Zicea Omar, băiatul cu care am povestit mai devreme, că ei sunt o naţie destul de nocturnă și deseori vezi copiii alergând la două dimineaţa prin piaţă. Ce-i drept, nu doar piaţa forfotește acum de sute de oameni ci și împrejurimile podului principal de peste Zayandeh, o minunăţie arhitecturală aruncată peste un râu complet secat. Este vară și ploile nu s-au întors încă.