TrekLens

Numărul de locuri pentru care a fost construit bătrânul autobuz în care cu greu am reușit să ne înghesuim, este doar estimativ pentru că regula nescrisă spune că pe un loc stau două persoane iar pe o banchetă de doi, încap lejer trei. Nu se comentează și lumea se înghesuie cu spor. Pe parcurs schimbăm vecinii de câteva ori însă întrebarea persistă: oare unde să schimbăm autobuzul? O stație mai populată pare la fel de bună ca oricare alta, însă problema apare în momentul în care realizăm că suntem pe autostradă și că nici unul din autobuzele ce se perindă nu ne ajută. Apelăm la varianta “localnicul atotștiutor”, ce ne arată o potecuță prin iarbă – “s-o ținem până dăm de case”. Are omu’ dreptate, căci în scurt timp intrăm în oraș. Mirosul apetisant ce răzbate de la un chioșc mobil ne atrage spre chiftelele făcute ad-hoc. În loc de explicație privind conținutul, ni se dă să gustăm. Rămânem la fel de neștiutori dar ne lingem pe degete și plecăm cu câteva la pachet.

În locul unei noi călătorii cu autobuzul, preferăm să ne destindem cu o plimbare până la baza muntelui Corps de Garde, la poalele căruia strălucește Vela Murugan Kalyana Mandapam Tamil Temple – templul lui Shiva. Drumul până acolo este la fel de lung ca numele lăcașului sfânt. Sau ne-a moleșit pe noi căldura?! Treptele abrupte sunt purgatoriul gândurilor pentru ca la intrare să rămânem doar cu puritatea. Încălțările rămân și ele. Culorile vii ce împodobesc templul evocă bucuria întâmpinării zeului și a vieții, iar printre multitudinea de evocări ale lui Shiva, nu lipsesc nici statuetele soției sale Parvati și ale veselului Ganesh – zeul elefant.

Stația autobuzului nu se lasă prea ușor găsit. În schimb, un localnic ne explică gesticulând mult pe creola lui, pe unde să o luăm. Cotim pe străduțele ce intuim că ne vor duce la ipotetica stație și la un moment dat ne auzim strigați din urmă de omul ce ne explicase traseul în urmă cu câteva minute. Pare cam revoltat de faptul că nu am înțeles explicațiile lui și conducându-ne la strada principală ne arată un ipotetic punct ce ține loc de stație. Aprobăm entuziaști dar probabil că privirile noastre nu sunt prea convingătoare întrucât ne urmărește în oglinda retrovizoare a scuterului. Punctul ipotetic se dovedește a fi total eronat și ne trezim iarăși cu el lângă noi, conducându-ne pentru alți câțiva zeci de metri.

– Aici este stația. Nu mai plecați de aici până nu vă vine autobuzul !

Pleacă mulțumit de cumințenia noastră și trăim cu senzația că dacă ne mișcăm de pe loc se va ivi din neant și ne va trage de urechi. Învățăm astfel o regulă de bază în Mauritius: dacă ceri ajutorul unui localnic, acesta nu se va lăsa până nu vei ajunge unde trebuie.

În Jardin Balfour, un Moș Crăciun mulatru înconjurat de o droaie de copii nerăbdători pare complet depășit de situație. La capătul șirului de palmieri mângâiați de soare, cascadele Balfour se aruncă sinucigaș în hăul înverzit al văii ridicând vapori de plăcere. Câteva broaște țestoase zac înghesuite într-un țarc betonat, meditând la cruditatea minții umane.

Din crucea amiezii soarele ne anunță ora mesei, iar o tanti ce vinde mâncare dintr-un cazan așezat în portbagaj devine fericita câștigătoare a doi clienți. Chicken biryani este meniul nostru de azi iar porțiile cu greu le vom putea dovedi. Norii ne anunță momentul plecării prin câțiva stropi timizi ce se sparg de petalele roșii ale copacilor flacără.

Cerurile se deschid și perdele de apă cad spre pământul încins, în timp ce parbrizul rămas cu un singur ștergător este dezaburit manual, în mod sistematic, de taxator. De îndată ce intrăm în Flic-en-Flac, realizăm că bănuielile noastre s-au adeverit și orașul este un centru al turismului. Norii se mai scutură puțin în neobosita lor fugă peste ocean, însă de plajă nu avem de ce să ne plângem. Lată și întinzându-se nepermis de mult spre orizont, cu un nisip minunat de fin și umbrită de palmieri, este preferata tinerilor. Snorkelingul este însă slab – doar câțiva peștișori și o multitudine de arici de mare.

Cum în weekend autobuzele circulă mai rar și se retrag rapid din circulație, ne trezim în imposibilitatea de a prinde conexiunea spre Mahebourg. În schimb, ajungem în autogara din Quatre Bornes și curând mai toți șoferii s-au adunat în jurul nostru discutând cu înflăcărare o soluție. Suntem pasați unei taxatoare cu care plecăm imediat în cursă. La momentul oportun, într-o complicată autogară cu zeci de autobuze, trecem în grija unei puștoaice de 15-16 ani a cărei misiune este să ne urce în autobuzul spre Mahebourg. Ne ținem după ea minute bune, hlizindu-ne de situație.