TrekLens

În murmurul rostogolit al valurilor, soarele își face apariția colorând nisipul și cerul în infinitul de nuanțe calde ale începutului de zi. Umbrele răcorii zorilor se topesc imediat ce razele își rostogolesc lumina de-a lungul și de-a latul țărmului. Brusc, briza răcoroasă încetează să se mai simtă.

În muntele sub care dunele de nisip s-au adunat împreună cu o vegetație ce mă trimite cu gândul la grădina botanică ce se prelinge pe coastele Table Mountain din Cape Town, se deschide portalul imens al peșterii Hoq, care cu cei doi kilometri lungime reprezintă cea mai întinsă peșteră de pe insulă.

Poteca își face cumva drum printr-un peisaj în care o poți identifica doar pentru câțiva metri, căci diversitatea plantelor și terenul accidentat o fac să dispară după rădăcini și pietre. Un soare strălucitor și umezeala datorată mării nu fac casă bună împreună cu efortul celor câtorva sute de metri diferență de nivel. Dacă storceam tricoul puteam pune de-un ceai instant – condimentele mai lipseau din peisajul culinar. În spate turcoazul turbat al valurilor aflate într-o continuă mișcare, în față răcoarea peșterii.

Dincolo de portalul imens se deschide lumea întunericului și a zgomotelor mărunte de picături, a coloanelor grandioase, cortinelor, stalagmitelor și stalactitelor. Lutul de pe jos are o surprinzătoare aderență chiar și atunci când pașii urmează un curs haotic prin peștera luminată doar de frontalele ce aleargă de-a lungul formațiunilor de stâncă. În capăt, un mic lac oprește înaintarea.

Între munte și mare, acoperit în cea mai mare parte de nisip, drumul îndeplinește toate caracteristicile pustietății – nu pare că vine de undeva și nu merge spre ceva anume. Se strecoară spre un iluzoriu orizont din ce în ce mai îndepărtat, spre un capăt de insulă ce nu pare că va apărea vreodată. Libertate și vânt, soare, nisip și mare. Multă mare.

La Ras Arisel, apele Oceanului Indian își dau întâlnire cu cele ale Mării Arabiei, iar un craniu de balenă marchează locul ce este de interes doar geografic. În apropiere, în micul port pescăresc localnicii își împing bărcile în apă pentru capturarea unui prânz proaspăt. Meniul este simplu: ce prinzi în ochiurile năvodului, aia mănânci. Eventual cu o mână de orez. Rezultatul este însă de fiecare dată delicios.

Satele sunt mai degrabă încropite și apar din neant – construcții din cărămizi arse doar de soare nu și de foc, ale căror goluri sunt umplute cu bucăți de corali aduși de furtunile verii. Când mașinile opresc în capătul satului, suntem curiozitatea și desigur noutatea săptămânii. Copiii ne-au zărit de departe și lasă în urma lor nori de praf în graba cu care tălpile goale aleargă prin colbul ulițelor spre a ne ieși în întâmpinare. În ochii lor se amestecă culori nebune și teribile inflexiuni africane.

Cu multe dintre haine peticite și probabil purtate de mai multe generații de copii odată ce le rămân mici, acestea sunt cel mai probabil primite prin cine știe ce donații internaționale și unele dintre puținele lucruri deținute de familii. Segregarea conform dogmei religioase este făcută rapid – fetele sunt invitate în casă pentru niște desene cu henna, în timp ce noi băieții rămânem cu localnicii la un ceai cu lapte aromat în miresme de cardamom și alte condimente, trași pe o rogojină la umbra zidului de piatră.

Copiii se amuză cu jocurile lor, stimulați bineînțeles de absolut tot ceea ce fac ciudații albi aflați în vizită. Desculți și așezați direct pe pietrișul colțuros, se înghiontesc spre a ne improviza un mic recital ad-hoc de cântece. În mijlocul cântecului, unul dintre ei este deranjat de o bătătură, și fără prea multe menajamente își bagă degetul de la picior în gură spre a o rupe cu dinții. Pentru câteva momente degetul ce cu puțin timp în urmă era de culoarea colbului capătă o ireală nuanță roz.

Cale de câteva clipe, soarele stă aninat de crenelurile aspre ale munților Hajhir, nehotărât parcă asupra direcției pe care să o urmeze. Ar alege poate să mai rămână spre a mai scălda în lumina sa marea teribil de frumoasă, însă îl așteaptă alte zări. Apele își pierd încetul cu încetul intensitatea de turcoaz și smarald, topindu-se în nuanțele cenușii rămase în norii de pe cer, odată cu valurile ce trezite la viață își strecoară iarăși murmurul printre corturi.