TrekLens

Străzile goale ale medinei din Marrakesh sunt slab luminate, ca într-un film cu Sindbad Marinarul. Bandiţii lipsesc însă din episodul ăsta și ajung nevătămat la drumul mare. Șosea cum îi mai zice.

De la volanul unui Peugeot cu tot atâția kilometri la bord cât autostrada București – Constanța, traficul pare surprinzător de prietenos. Oricum, după ce las orașul în urmă, singurii participanți la trafic sunt ocazionalele capre.

Nu trec prea mulţi kilometri și pământul devine roșul acela bogat pentru care este renumită Africa. Contopindu-se cu orizontul, albul zăpezilor de pe munţii Atlas pare un miraj. De verdele ierbii nici nu mai pomenesc – poate este de la primavară, sau poate de la soare căci de la Photoshop sigur nu.

Pe nesimţite ajung în Ouzoud și sunt întâmpinat de parcagii mai mulţi ca cei de pe langă mall-urile bucureștene în zi de sărbătoare, dar spre surprinderea lor îmi continui drumul spre marginea satului, unde pe un mic teren viran doi mecanici lucrează la o dubiță pe jumătate desfăcută. Mi-am făcut și rost de pază.

Potecuța ce șerpuiește prin livada de măslini mă scoate la apa noroioasă a râului, unde stropi nevăzuţi plutesc prin aer. Cascada este aproape. Privind râul, nu ai spune ca ar fi în stare să creeze o asemenea cădere furioasă de apă. Curcubeul vine bonus de la soare. Apele se prăbușesc într-un hău roșiatic, neașteptat în podișul acesta prin care faliile pământului s-au distrat de minune. Pulberea lichidă adusă de curenții de aer mă răcorește plăcut. Ce atâtea spray-uri cu apă termale și alte fițe?! Până și camera foto beneficiază de duș gratuit.

Spre firul râului coboară niște trepte betonate mărginite de terase și magazine pline de suveniruri, încă pustii în așteptarea turiștilor de autocar – o specie aparte ce a început să mișune și prin Maroc.

Puntea a dispărut în vâltoarea zăpezilor topite prin Atlas, însă luntrașul se mulțumește cu ceva mărunțiș pentru a mă trece apa. Printr-un sat încă neatins de binefacerile turismului, poteca este tăiată în abruptul roșiatic. Treptele de pe celălalt mal sunt însă din cu totul altă poveste. Câțiva macaci berberi, frați buni cu cei de pe stânca Gibraltarului, se agită liberi prin păduricea ce abia se mai agață de versant.

De rutele încărcate înainte de plecare, GPS-ul refuză să se servească. Îi dă cu virgulă, recalculează o vreme, dar doar pentru a mă conduce pe același traseu planificat. E ziua lui cu personalitate.

Pe o mică ‘piste’ neasfaltată cale de câţiva kilometri, ajung la prea bine cunoscutul printre overlanderi – N9, ce taie în două munţii Atlas pentru a urca în serpentine încâlcite pe după piramidele roșcate ale vârfurilor aride, cățărându-se până la 2260m altitudine în Tizi n’Tichka – cel mai înalt pas montan din toată Africa de Nord. De aici de sus se scindează lumile: pe de o parte sunt marile câmpii ale Marrakesh-ului, iar de cealaltă parte începe pustiul aproape nemărginit al Saharei.

Drumul este deseori prost. În iarna ce-a trecut stihiile dezlănţuite și-au cam făcut de cap pe-aici și mulţi versanţi au coborât peste șosea. Se lucrează din greu în nenumărate locuri, și când norii de praf ai celor de dinainte se împrăștie, peisajul apare selenar.

Din toate punctele de control ale poliției, doar la unul singur dau de un curios ce vrea să vadă de unde vine și unde se duce cel ce conduce Peugeotul acoperit de praf, iar dintre paginile pașaportului în care s-au cufundat priviri serioase, se ridică o față veselă ce rostește doar două cuvinte: Hagi și Steaua. Deja suntem prieteni.

La cazarea din Ouarzazate găsesc poarta ferecată, însă oamenii buni apar fix când ai nevoie de ei. Mai ține și de karma. Un vecin dă niște telefoane și gazda apare ca prin minune. În noaptea asta am întregul auberge doar pentru mine.