Am deja ceva kilometri adunați sub roți, când răsăritul anunță oficial începutul unei noi zile.
Mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor este probabil un stimul pavlovian universal, fie că îți este foame sau nu. La micul magazin ce trece drept supermarket local, le este imposibil să-mi schimbe o bancnotă mai mare însă mi se întinde o pită încă fierbinte. N-are nici o legătură cu pâinea de-acasă desigur, influențele mediteraneene amestecându-se cu obiceiurile berbere.
Kasbah este cuvântul arab pentru fortăreaţă, iar aici în Maroc se întâlnesc în mai toate orașele mari ruine ale fostelor cetăţi deţinute de diverse familii nobiliare. Ksar Aït Ben Haddou însă, este mai degrabă un mic orășel în care fiecare casă este o mini fortăreaţă, toate construite din paie și pământul acela de un roșu adânc, atât de specific Africii. Uneori este și greu de spus unde se termină pământul și unde începe construcția.
De sus se deschide întreaga panoramă a văii, până departe înspre munţi. Poarta cea mare de la intrare nu este însă cea originală fiind construită destul de recent, pentru ca în cursul unei filmări Michael Douglas să poată trece cu un mic avion prin ea. Fantezii regizorale, desigur…
Poate cea mai frumoasă parte este aceea că cetatea nu este un muzeu ci a rămas vie, locuită și îngrijită de două familii.
Misha semnalizează că benzinăria la care am oprit va fi ultima pentru o lungă bucată de drum pustiu. În rezervor torn SP – sans plombe, căci așa este marcată pe-aici benzina, fără a se cunoaște cifra octanică. Mai bine nu întreb – ce nu știu, nu-mi face rău. Pentru mulţi zeci de kilometri, urmează un drum ce șerpuieste printre munţi arizi, stânci dezgolite de orice formă de viaţă. Cu roca asta vulcanică, întreaga zonă pare primordială.
Răsuflu cumva ușurat când ies în dreptul unei vechi oaze ce-a devenit acum oraș. Până și filtrele de poliţie par mai degrabă puse pentru a întrerupe sălbăticia zonei decât pentru a te opri. Kilometru după kilometru și serpentină după serpentină într-un pustiu negru-roșiatic, și deodată marea. M-a luat prin surprindere, recunosc.
Plaja Legzira era renumită pentru două lucruri: sălbăticia sa și arcele de piatră ce plonjau în mare. Dar așa cum se știe, faima nu aduce tot timpul lucruri frumoase, căci atunci când arcele au fost descoperite sălbăticia i-a dispărut între valurile de turiști. A fost nevoie de o furtună cu un an și ceva în urmă pentru ca rolurile să se inverseze: arcul s-a prăbușit erodat de atâtea milioane de valuri ce au izbit în el și sălbăticia a fost restaurată. Dar nu totul este pierdut – un alt arc de piatră așteaptă să fie sculptat de valuri și furtuni pentru a-l înlocui pe cel distrus. Lucrul deja a început și mai este puţin până la finalizare. Probabil niște zeci de mii de ani, dar ce, ne grăbim cumva?
Meniul serii este simplu și se servește cu mare și soare. Așa e obiceiul în Sidi Ifni, și la fel de obișnuit este și cortul montat pe terasa de beton a unui hotel de-un sfert de stea. Briza oceanului și sunetul valurilor sunt somniferul perfect.
Superb! Îmi place atât de mult că prin pozele tale atât de faine și cele povestite, mă duci în locuri prin care nu am fost în Maroc și … parcă simt și eu aroma pâinii, briza oceanului și zgomotul valurilor!
Mulțumesc Marius!
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
Superb! Îmi place atât de mult că prin pozele tale atât de faine și cele povestite, mă duci în locuri prin care nu am fost în Maroc și … parcă simt și eu aroma pâinii, briza oceanului și zgomotul valurilor!
Mulțumesc Marius!