TrekLens

Shiraz este unul dintre primele orașe ale vechii Persii, renumit pentru cei doi poeți antici născuți aici – Hafez și Saadi dar și pentru grădinile sale.

Vrăjit de măreția moscheelor din Isfahan și Yazd, Nasir al‐Molk nu mă impresionează de la exterior. Un fel de blazare din prea multă frumusețe, probabil. Interiorul este însă de o agonie și un extaz concomitent. Este de o frumuseţe copleșitoare, soarele filtrându-se prin vitralii pentru a se întinde lasciv pe covoarele moscheii. Agonia vine însă dinspre turiștii de acvariu – un grup organizat de francezi de toate vârstele, ce nu își pot stăpâni impulsurile primitive de a se căţăra pe ziduri. Greutatea de a păstra liniștea într-un lăcaș de cult, fie el și de altă religie, este prea apăsătoare pentru ei. Un fel de perversitate culturală, dacă vreți.

Dar, programul unui astfel de grup este bine bătut în cuie, și după ce ghidul îi mână pe străduțe spre acvariul pe roți fără de care nu pot supraviețui, în moschee se așterne liniștea. Mai este doar o mână de oameni printre coloanele ce susţin un tavan de pe care rozele se împletesc perfect cu rogvaivul viu de culori întins pe covor. Curtea interioară nu se lasă nici ea mai prejos.

Foarte aproape, dar ascunsă de întortocheatele alei ale bazarului, moscheea Shah Cheragh se lasă greu de găsit. Accesul în cele două capele este permis doar musulmanilor, aici fiind mormintele copiilor unuia dintre cei doisprezece imami ai lor. Fiecare religie cu moaștele sale. Tavanul și stâlpii interiori sunt o nebunie în cioburi de oglinzi ce aduc scânteieri de diamant.

De la Poarta Coranului, unde o cascadă înviorează atmosfera, se întinde pe câțiva zeci de kilometri șoseaua spre Persepolis. Bine, ea nu se oprește acolo ci duce hăt-departe tocmai spre Isfahan. Dezavantajul unei șosele de o asemenea anvergură este că autostopul merge ceva mai greu.

Ruinele de astăzi ale magnificului Persepolis sunt doar o palidă umbră a ceea ce a reprezentat el la apogeul existenţei sale. Împreună cu alte trei orașe, ele reprezentau sufletul imperiului ce se întindea de la râul Indus până în Etiopia.
Localizarea sa pe pantele muntelui Rahmat – Muntele Îndurării, nu este deloc întâmplătoare dorindu-se astfel impresionarea oaspeţilor prin măreţia și frumuseţea sa.

Toate astea nu l-au ajutat prea mult în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare, în anul 330 î.e.n., când toată imensitatea de piatră a fost redusă la grămezi de ruine. Acoperișul construit din bușteni imenși, prin ardere au topit scoabele de fier ce ţineau structura în picioare și prin greutatea lor au dărâmat totul. Au rămas totuși pentru eternitate scrierile cuneiforme ce atestă campanii curajoase întreprinse de regii Xerxes și Darius, precum și sculpturi măreţe sau basoreliefuri cu nobilii și viaţa de la palat.

Naqsh-i Rustam – imensa necropolă a regilor Darius II, Artaxerxes I, Darius I și Xerxes I, este croită într-un imens bloc de stâncă, parte a lanţului munţilor ce se întind spre zare. Sculpturile tăiate în stâncă amintesc de cuceririle regilor și de ceremonii regale, de pagini de istorie în care acum două milenii și jumătate, căpeteniile romane îngenuncheau în fața regilor vechiului Imperiu Ahemenid.