TrekLens

Mijlocul toamnei și vremea închisă dă munților o cu totul altă culoare față de primăvara însorită ce ne-a întâmpinat ultima oară, însă în ciuda vântului se simte ceva ce primăverii îi lipsea: liniștea. Este o liniște ciudată, ca și când întreaga natură s-a retras sau se pregătește să se retragă în bârlog. Culori terne peste care griul cerului pare că este cea mai vie nuanță, iarbă pârjolită de soarele văratic ce și-a făcut de cap și o lipsă aproape completă a apei.

Cascada Ialomiței – locul unde se formează râul puternic ce curge alene prin șes, este complet uscată. Doar vreo doi afluenți pricăjiți se pot socoti ca surse de apă în deșertul văii glaciare.

Pragurile glaciare se succed cu repeziciune, poteca de vară ce se strecoară pe lângă Mecetul Turcesc fiind acoperită doar de pietre spre deosebire de șarmul periculos al zăpezilor primăvăratice. Vântul este însă prezența constantă, ce ne împinge la deal cu șuierături și opinteli.

Întreaga vale pare o mare cafenie cu valuri împietrite de cine știe ce vrajă, iar în creastă rafalele neîmpiedicate de nici un vârf sau coamă de munte ne lovesc din plin – drumul spre vârful Omu devine o plimbare ce de la depărtare poate fi asemuită cu mersul unor bețivi teribil de întârziați.

Norii se aleargă pe cer într-o olimpiadă celestă – proba de sprint fără sfârșit. Poteca se strecoară pe sub Cerdacul Stanciului, deasupra serpentinelor nesfârșite (dar atât de frumoase) ale Văii Cerbului – curând poteca va fi ninsă de iarnă și mult prea periculoasă spre a mai fi străbătută pentru câteva luni. Douăzeci de ani s-au scurs de ultima oară de când am călcat poteca aceasta.

Crucea Eroilor rămâne pentru o altă plimbare, căci nici vântul neostoit și nici cerul de oțel nu ne îndeamnă să mai rămânem pe-aici. Cu drumul său vechi și ros de atâta amar de lume ce l-a bătut, coborârea spre Cabana Babele nu este cea mai frumoasă potecă din masiv, însă măcar prilejuiește o plimbare pe la înălțime.

Sfinxul și Babele par de la an la an mai mici, pe măsură ce harta lumii mele se lărgește. Cabana Babele este însă neschimbată – la propriu nimic nu s-a schimbat aici din copilăria mea, iar vremea aspră din munți o transformă de la an la an într-o cabană din ce în ce mai urâtă. Tablele saltă pe acoperiș în rafalele vânturilor, geamurile par a lipsi la unele camere iar vopseaua de pe cabană în multe locuri este doar o amintire veche de câteva decenii. O lume încremenită în propria-i lume în ciuda trecerii atâtor anotimpuri.