TrekLens

Astăzi este ziua caravanelor, căci drumul pe care am pornit-o – unul dintre cele mai spectaculoase și izolate drumuri din Tadjikistan, străbate una dintre cele mai pustii și sălbatice porțiuni ale întregului Pamir Highway legând Coridorul Wakhan de platourile aride ale Pamirului.

Drumul urcă abrupt pe ceva ce este puțin mai lat ca o potecă montană, unde roțile se învârt pe marginea tot mai erodată lăsând pietrele să se rostogolească departe în vale. Pe măsură ce altitudinea crește, peisajul se transformă dramatic: de la versanții abrupți ai râului Panj, cu sate agățate de coasta munților, la întinderile vaste ale Pamirului de Est, unde vântul și soarele modelează un teritoriu aproape lipsit de vegetație.

De la contactul din zonă primim o veste bună în primele ore ale dimineții – se pare că apele pârâului unde podul a dispărut într-o viitură nu mai sunt chiar așa umflate și avem șanse să trecem. Peste noapte mai multe mașini și-au făcut curaj să îl traverseze, însă odată ce vedem improvizația răsuflăm ușurați – se va putea trece. Două țevi groase ghidează cea mai mare parte a apei, iar în jur sunt suficiente pietre spre a nivela puțin trecerea pentru mașini și a evita să rămânem suspendați pe țevi. Alternativa ar fi fost mai lungă cu câteva sute de kilometri.

Granița cu Afganistanul nu a fost niciodată așa de aproape – câteva zeci de metri și o apă mică de trecut. Asta până râul Pamir se adâncește în canionul pe care și l-a creat. Dincolo de el, pe pământ afgan, o turmă de cămile bactriene ce țin de o caravană se adapă din apa învolburată. Drumul în sine este un continuu washboard ce zdruncină mașina din toate șuruburile.

Un checkpoint militar marchează locul unde părăsim granița cu Afganistanul și în același timp și culoarul Wakhan spre a ne avânta în sus spre nord spre lacul Kara-kul.

Metru după metru drumul urcă printr-o vale largă croindu-și drum spre înălțimile Pamirului, iar pământul vălurit și scormonit de toate roțile aventurierilor este singura asigurare că nu ne vom prăvăli în hăul din dreapta.

Platoul Pamirului se deschide larg la peste 3500m altitudine, străbătut de munți arizi și punctat de lacuri cu apă sărată. Este raiul marmotelor – niște mogâldețe ceva mai mari ca un șobolan și mult mai mici ca cele carpatine, al iacilor, al caprelor lui Marco Polo și ibecșilor. Și, desigur, al eluzivului leopard al zăpezilor.

La 4270m altitudine, între lacurile Kharghush și Karadara, întregul peisaj are o cu totul altă față – greu de crezut că ar fi putut deveni mai frumos, și totuși… reușește să devină excepțional.

Aici este și cea mai dificilă porțiune, cu serpentine strânse și drumuri de pietriș care par să se piardă printre stâncile golașe. De-a lungul drumului, foste avanposturi sovietice abandonate și ruinele unor fortificații străvechi amintesc de vremurile în care această regiune era străbătută de negustori, exploratori și soldați.

În pasul Kharghush, la 4308m altitudine atingem și altitudinea maximă pentru astăzi, iar un alt lac – Chukurkul, este semnul că peisajul se schimbă din nou. Nu departe este intersecția cu cealaltă variantă de drum ce își începe urcarea din apropiere de intrarea pe valea Bartang, și locul unde o rudă antică a asfaltului rămas probabil din vremea Uniunii Sovietice marchează o brumă de civilizație. Pe drumul acesta se duc spre capitală toate transporturile ce vin din China, printre cratere și valuri de te întrebi dacă nu cumva era mai bun drumul pe unde nu era nici o urmă de asfalt.

Popasurile sunt rare și alcătuite din câteva iurte și alte câteva construcții, sate ce par doar temporare și aproape părăsite. Podișul Pamirului se întinde nesfârșit spre toate orizonturile, drumuri lungi printre munți fotogenici pe care uiți că i-ai fotografiat în momentul în care ai apăsat pe declanșator și… mai faci câteva zeci de cadre nesigur dacă ai reușit să capturezi întreaga frumusețe. Și nu reușești, căci totul este în zadar.

Drumul coboară spre câmpiile înalte ale Pamirului, unde lacurile și mlaștinile sărate creează un contrast puternic cu peisajul stâncos al regiunii. Peisajul devine din ce în ce mai pustiu, iar când soarele dispare pentru câteva secunde temperaturile scad semnificativ, ca o rapidă demonstrație a ce va aduce noaptea. Prin aceste locuri, nomazii își stabilesc taberele sezoniere, iar iurtele lor albe punctează monotonia stepelor pietroase.

Murghob, punctul final al drumului de astăzi este orașul aflat la cea mai înaltă altitudine din Tadjikistan – 3650 m. Înconjurat de munți sterpi și măturat de vânturi puternice, și deși nu o arată absolut deloc, orașul este un centru administrativ și de aprovizionare pentru comunitățile izolate din Pamir. Moștenirea sovietică este vizibilă în clădirile sale pur funcționale, o mândră statuie a lui Lenin și un bazar improvizat din containere metalice unde localnicii fac schimb de mărfuri aduse din Khorog, Dușanbe sau China. Hotelul este oglindirea tristă a unui bloc de locuințe comunitar, cu miros de mucegai pe scări, iar camerele deși curățele arată ca dintr-un film prost. Podeaua este în toate direcțiile de ai senzația că ți se împleticesc pașii, iar baia amenajată pe ceea ce a fost cândva balconul camerei este fix din același film ciudat, cu o cabină de duș suspendată pe niște cărămizi. Și totuși, peisajul este cel pentru care a fost bătut atâta amar de drum.