TrekLens

Akre este un orășel situat spectaculos, la confluența a două văi ce curg spre câmpiile Nineveh. Ancora vizuală a orașului vechi este desigur moscheea situată pe valea principală, a cărui minaret se ridică pentru a saluta dealurile și munții ce o înconjoară.

În lunga istorie a sufismului în regiunea Kurdistanului au apărut patru sub-ordine religioase denumite tariqas: Qaderi, Naqshbandi, Chishti și Suhrawardi.

Dervișii din Akre aparțin ordinului sufi Wuliani al-Qadiryya, fondat acum aproape 900 de ani de Abdul Qader Gilani. Mausoleul ridicat pentru rămășițele pământești ale acestuia este aici în sălbaticii munți de la nord de Akre. Aceste moschei în care se află mormintele sfinților, la fel ca cele șiite sunt tapetate cu sticlă și oglinzi ce captează fiecare rază de lumină în reflexii verzi-albăstrui pentru a o reflecta într-o atmosferă aparte.

Un grup de bărbați îmbrăcați aproape la fel, sprijiniți la umbra medresei pare că așteaptă un semnal de undeva. În capătul văii sunetul ceremoniei sparge liniștea. Este Vineri și este aproape ora prânzului. Un sunet de tobe, un strigăt și în pas săltat pe o muzică aproape tribală își fac apropierea dervișii.

La fel ca mult mai cunoscuții derviși rotitori ce se regăsesc preponderent prin Turcia și nordul Egiptului, și aceștia se conectează cu divinitatea prin cântec și dans, doar că dansul lor – dhikr este ceva mai diferit.

Sufismul este un ordin religios mistic apărut din dorința de a aduce Islamul pe calea cea dreaptă. Nu știu dacă au reușit sau pur și simplu s-au rătăcit pe drum – musulmanii șiiți și sunniți nu privesc cu ochi buni aceste manifestări ‘păgâne’, însă ritualurile acestora ce diferă în funcție de fiecare ordin sufist sunt pur și simplu spectaculoase.

Când dervișii ajung in curtea takiyei se formează un cerc în jurul lor, cu studenții ce aspiră la a deveni derviși pe de o parte și cu localnici și credincioși pe de altă parte. În mijloc sunt doi derviși cu părul despletit ce pe muzica sacadată ce se aude dinspre daff-urile în care se bate ritmic, execută un dans în care la început dau încet din cap iar spre final se dezlănțuie spre mișcări ce în țările vestice ar fi comparabile cu cele ale rockerilor la concert. Acompaniamentul pentru daff-uri este rugaciunea religioasă (munajat) ce slăvește numele lui Allah, cântată de studenții medresei în fața liderului lor.

Sunt singurul străin de aici și sunt salutat cu zâmbete și încurajat să fac fotografii. Femeile nu sunt lăsate să intre – este o rugăciune a bărbaților, pentru bărbați. Manifestările sunt publice, dar cumva par foarte intime.

Când ritmul se schimbă câțiva studenți intră și ei să execute dansul. Cei tineri par intrați în transă cu divinitatea și par a simți muzica în fiecare fibră a trupului lor. Cei bătrâni stau deoparte și privesc. O rugăciune de final și o strângere de mână cu un sărut de binecuvântare din partea liderului religios, iar dansul se încheie la fel de repede cum a început.

Se aștern câteva covoare formând un pătrat aproape perfect, iar câțiva bătrâni mă invită să iau loc printre ei. Este ora când se servește ceaiul negru cu zahăr din abundență, urmat de un pahar de apă.

Urmează o altă sesiune de rugăciuni cântate, iar după o scurtă pauză în care se așteaptă sosirea unui imam, credincioșii se îndreaptă spre o mică moschee pentru rugăciunea de prânz.

Când consider că este momentul să plec, sunt invitat cu multe insistențe să iau loc printre ei pe covorul din curte. Purtând platouri cu mâncare, studenții ne servesc porții egale de orez cu carne de vită iar rumoarea discuțiilor umple spațiul umbrit de sub copaci.