ÎN INIMA DELTEI OKAVANGO

Liniștea din miez de noapte este tulburată de răgetul depărtat al unor lei și de fuga gălăgioasă a unui cârd de bibilici printre mașini. Răsăritul cu greu reușește să aducă puțină căldură în termometrele ce se încăpățânează să arate doar vreo +5°C, însă în ciuda frigului schimbarea culorilor în savana africană este un moment magic.



Sezonul ploios este departe dar ochiurile de apă semi-permanente rămase în imensitatea deltei Okavango concentrează animalele în diverse locuri. Mai greu sunt însă de identificat în vastitatea savanei, prin care cu excepția grațioaselor gâturi de girafă, doar arborii se înalță. Fiecare curbă prin nisipul fin al potecilor trasate inițial de elefanți, poate aduce o surpriză – de la roți capturate de nisip la gazele ce săgetează poteca sau la pașii doar aparent greoi ai giganților savanei.










La ochiurile de apă s-au adunat într-o simbioză perfectă ierbivorele câmpiei: o turmă mare de elefanți, zebre, gazele și antilope, iar căscând imensele fălci și scuturând din urechiușele lor amuzante, hipopotamii. Între două căscaturi plictisite se plimbă pe fundul apei și pasc iarba, ieșind la suprafață doar pentru a mai arunca un ochi curios la bipezii alături de care sunt parcate conservele pe patru roți cu corturi deasupra. Într-un colț, pelicanii își întind aripile.










Un șacal singuratic este singurul prădător ce decide să ni se arate în căldura mijlocului de zi. Harta ne arată rușinată prea puține detalii – biete linii trasate printr-o imensitate punctată de ochiuri de apă, cele mai apropiate orașele fiind la sute de kilometri distanță.










În pustietatea deltei Okavango orice întâlnire cu alți călători este motiv de schimbat noutăți ce nu ar putea fi găsite nicăieri în altă parte – un pod este rupt în față și va trebui să facem cale-ntoarsă, dar turmele de elefanți sunt din abundență. Unii au avut norocul să întâlnească și două haite din rarii câini sălbatici africani, una dintre ele vânând chiar prin locul unde campaseră ei peste noapte, însă șansele să le întâlnim tot pe-acolo sunt practic nule. Terenul de joacă al câinilor sălbatici africani este asemenea lupilor – cale de multe poște.










Mare parte din Botswana este ocupată de unul dintre cele mai aride deșerturi ale lumii – Kalahari, iar în antiteză se întinde fertilă delta ce se întinde pe o suprafață de 18000 km pătrați. În inima unui pământ însetat se întinde una dintre cele mai interesante delte interioare create de râuri: un păienjeniș de căi acvatice ce curge, crează lacuri, inundă și apoi moare. Iar apele într-adevăr pot muri, căci câmpiile sărate ale centrului Botswanei sorb toată apa de la suprafață și o integrează în izvoare de adâncime, sărate.










Este ceva unic și în același timp esențial deltei Okavango – modul cum apele cresc și seacă odată cu sezoanele, drama zilnică a întâlnirilor între ierbivore și carnivore, ocazionalii lei ale căror răgete îți ridică părul în cap, sau misterele ascunse de tulpinile de papirus ce se mișcă ușor în adierea vântului. Asta dacă nu cumva o turmă de elefanți s-a decis să facă o nouă cărare.









Silueta fantomatică a copacilor morți, arși de trăsnete sau dezrădăcinați de giganții savanei, dau un aer apocaliptic deltei, în special când astrul incandescent începe să se scurgă încet spre eternul orizont.

Odată cu apropierea de Maun dăm și de vechiul prieten din civilizație, asfaltul. Pe lângă râul Thamalakane un pod face legătura cu o insulă din mijlocul apelor. Aici va fi casa noastră pentru noaptea asta, și chiar dacă apusul nu se dă în spectacol măcar au fost raportați niște crocodili pe mal – o confirmare că noaptea rămâne a Africii.







Leave a Reply

Your email address will not be published.