TrekLens

De mai bine de o lună se pare că în România s-a mutat sezonul ploios – în fiecare zi plouă pe săturate. Nu știu cât de mulțumit o fi pământul, dar eu m-am săturat. Norii sunt înalți și spectaculoși iar la radio se anunță un nou cod portocaliu de vijelii și grindină în aproape toată țara, fără ca cel precedent să apuce să se încheie.

Drobeta Turnu Severin vine cu primele priveliști ale graniței naturale cu Serbia, cursul de apă al Dunării. O vedere mai mult decât plăcută venită spre a întrerupe monotonia drumului. Șoseaua urmează spectaculos meandrele fluviului iar stâncile abrupte surplombează asfaltul amenințând în orice clipă efemerul echilibru în care se află de când lumea.

Cu liane și umezeala datorată proximității Dunării, pădurea seamănă mai mult cu una tropicală decât cu una carpatină. Pinten al munților Almăjului, Ciucaru Mic mărginește colțul nordic al golfului Dubova. Pădurile de liliac nu mai sunt înflorite, însă laleaua de Cazane atrage privirile prin inflorescența sa liliachie. Dincolo de tufișurile ce mărginesc poteca, prezența mea a fost remarcată de o turmă de mistreți. Le văzusem scormoniturile și urmele de copite, dar nu mă așteptam să le aud grohăiturile atât de aproape. Nu am chef de o întâlnire porcească așa că mă apuc să vorbesc singur. Sau poate cu ei. Nu știu sigur, dar dă roade și nu ne întâlnim.

Câmpuri de lapiezuri sunt presărate prin pădure, pe sub liane agățate în copaci, culminând cu o mână de stânci adunate peste un spectacol al naturii.

Șoseaua de pe malul sârbesc îmi trezește dorul de ducă peste hotare. Aici la Dubova, fluviul a creat un golf larg ca mai apoi să se lase încleștată din nou între pereți înalți de piatră. Pe malul sârbesc nu știu cum se numesc munții, dar aici la noi cel ce închide golful spre Sud este vârful Ciucaru Mare – următorul popas.

Primul sfert de oră se poate considera urcuș, în rest poteca fiind suficient de blândă pentru a putea fi savurată din șaua unei biciclete.

Întregul perete de stâncă oferă nenumărate puncte de belvedere, fiecare dintre ele aducând alte și alte unghiuri asupra Dunării și malului sârbesc. Ultimul se deschide spectaculos asupra golfului Dubova, cu vârful Ciucaru Mic în fundal și apele ce își fac loc cu greu printre munți spre mare. Un alt colț de geografie a devenit acum tridimensional.

Pe apele pline de mâl adunat de prin șase țări, barjele leneșe se târăsc în amonte, iar bărcile cu motor zumzăie ducând turiștii pe la diverse intrări de peșteră.

Spre ultimul colț de piatră al platoului Ciucaru Mare, poteca este ascunsă de iarba crescută din belșug după ultimele ploi, dar mica explorare merită atunci când finalul se încheie cu un pinten de stâncă. Cât vezi cu ochii se întinde panglica lichidă a Dunării, până departe spre orizont. Aici se termină Cazanele iar relieful se îmblânzește lăsând loc Clisurii Dunării. O priveliște cu adevărat semeață.

Locurile acestea sălbatice ascund însă nu doar priveliști aeriene și peșteri, ci și niște urme circulare de fiare ce mă duc cu gândul la ceva porți, căci grotele acestea au fost săpate de mână umană. Par a fi galerii de mină sau poate chiar o fostă garnizoană a vreunui pichet de grăniceri. Din când în când, de la tunelul principal se ramifică câte o încăpere la fel de goală precum tunelul. Deși ieșirea se face doar la câteva zeci de metri depărtare, este în aceeași potecă năpădită de vegetație și tot păzită de urmele unei foste porți, iar pentru câteva momente am senzația că am ieșit prin același loc prin care am și intrat. Dar nu, este doar o asemănare.

Peștera Ponicova este opera unui biet pârâu ce a perseverat în a despica muntele pentru a-și vărsa apele în Dunăre. Cheile mici dar sălbatice urmează firul uscat al albiei pârâului. O scară de lemn solidă, cu două trepte rupte și reparate prin improvizații, ajută la descățărarea unei foste cascade. Deasupra, boltele muntelui s-au crăpat și se zărește cerul.

Acum un an și jumătate, într-o zi de toamnă, a avut loc aici un accident rutier. O mașină a decolat de pe șosea și a aterizat în apropiere de intrarea în peșteră după o cădere în gol de aproximativ 150m. Nu au existat supraviețuitori.
Carcasa contorsionată a mașinii stă mărturie cutremurătoare a tragediei.

Portalul peșterii este de o imensitate inexplicabilă pentru un pârâu atât de mic. Ce forță să fi avut în vremuri de mult apuse această apă?

Bezna adâncă și liniștea sunt tulburate doar de vreo picătură răzleață căzută de sus din tavan sau de fâlfâitul fugitiv al aripilor de liliac. O rază de lumină și niște voci îmi dau de știre că am ajuns la Dunăre – mă așteptam ca cei aproape 500m ai galeriei principale să fie ceva mai lungi.

Zilele de vară sunt lungi și se pot înghesui multe locuri frumoase în ele, însă la latitudinea aceasta căderea nopții este de neînduplecat. Soarele arde chiar și în ultimele momente înainte de a se ascunde după culmile joase ale muntelui, de-ai crede că este abia amiază.