TrekLens

În mai puțin de două sute de metri de la schitul Pahomie, traseul se afundă în pădure pe firul unui izvor amenajat – o excelentă sursă de apă, căci mai în amonte slabe șanse să mai dăm de ceva. Față de ultima oară când ne-am plimbat pașii pe aici, acum a apărut un semn de avertizare că ursul ar fi fost zărit prin zonă. Stresul este însă ca și inexistent – la urma urmei este Buila-Vânturarița, nu Bucegii unde te aștepți să îți cadă urșii în cap precum conurile din brad.

Poteca-i clară dar panta acerbă – perfectă pentru a câștiga rapid altitudine. Noroc că soarele este ascuns de nori și pădurea păstrează o oarecare răcoare matinală. Stâna părăsită și de la an la an mai distrusă de intemperii, marchează sfârșitul pădurii într-o poiană cu priveliște spre Cozia ce răsare din negura unor zile toride, cu Făgărașii ce abia se zăresc închizând orizontul.
Panta nu se domolește, în schimb privirea are loc să alerge printre brăduții pitici și jnepenii ce punctează urcușul de pe piciorul muntelui. Este sezonul multicolor al florilor ce răsar din fiecare petic de iarbă. De pe coama piciorului de munte, un zgomot îndepărtat ne face să căutăm cu privirea eventualele mișcări pe limbile de grohotiș. Răbdarea este răsplătită de un mic ciopor de capre negre retrase în siguranța abruptului.

Priveliștea de pe acest picior de munte are capacitatea de a te mâna efectiv din spate și a te face să uiți de efortul urcării, iar Șaua Ștevioara se simte la o aruncătură de băț. Norii risipiți nu ne vestesc nici o furtună iminentă așa cum avertizau pompos cei de la Meteo, iar atmosfera văratică trage mai degrabă la leneveală așa că ne coborâm atenția asupra curcubeului floral de pe pajiștea alpină și a sutelor de cărăbuși cu irizații verde-albăstrui. Ceva mai spre orizont, munții Lotrului, un colț de Latoriței și îndepărtatul Parâng. De cealaltă parte, șerpuirile Oltului se zăresc ca prin ceață.

De pe vârful Buila poteca își face drum printre urzici spre Curmătura Builei, și din moment în moment așteptăm lătratul câinilor de la stână. Scandalul canin nu mai vine însă, iar stâna o găsim complet părăsită, dar cu ceaunul în cui. Oile și caprele nu par a fi urcat încă la înălțime, iar asta lămurește și prezența unei capre negre întâlnite în pădure pe coborârea spre curmătură.

Din Curmătura Builei traseele se despart, iar cel care coboară prin pădure, deși lipsit de panorame este de data aceasta presărat cu surprize. O capră neagră pe care o vedeam cu câteva minute în urmă coborând de pe versantul de vis-a-vis se oprește la câteva zeci de metri de noi printre niște brazi, iar de pe un grohotiș din dreapta se aude un tropăit urmat la scurt timp de două capre negre ce străfulgeră prin pădure spre a se pierde spre o direcție doar de ele știută. În prima poiană, când o căprioară se dezmeticește speriată de prezența noastră și câteva minute mai târziu o veveriță se oprește din zbenguială spre a ne privi, realizez că într-un fel coborârea asta îmi aduce aminte de coborârea de pe un munte din Nepal. La fel de abruptă și într-un fel interminabilă, dar presărată cu vietăți – acolo aveam însă iacii iar traseul se termina într-o stupă budistă. Aici traseul ia sfârșit pe drumul presărat cu izvoare al pelerinilor ce îl parcurg între schiturile Pătrunsa și Pahomie.