TrekLens

Singura schimbare în tot acest peisaj deșertic o reprezintă un nor speriat și un orizont încărcat cu nisip suspendat în aer. Afară deja sunt 27 de grade Celsius deși a trecut doar o oră de când s-a luminat de ziuă.

Ahvaz este industrial, cu toate relele aduse de această activitate: poluare, lipsa personalității și o inestimabilă colecţie de blocuri socialiste. Ah, să nu uit – acum vreo două luni s-a înregistrat aici cea mai ridicată temperatură de când s-au inventat meteorologii. Și încă este vară…

Taxiul pirat se umple repede cu feluriți clienți și în intimitatea forțată ajungem să ne cunoaștem mai bine, fiind subiectul curiozității lor până când îi părăsesc la intersecția cu drumul spre Shoushtar și Chogha Zanbil. Este o căldură zdrobitoare dar nu stau mult și sunt luat de un bărbat în haine tradiţionale albe, cu un Peugeot vechi cu bordul îmblănit. Să nu-i fie frig, mititelul.

Ultimii șase kilometri aș fi nebun dacă i-aș parcurge pe jos sub soarele acesta. Nici nu apuc să mă așez comod la umbra unui copac, că din pustiu apare Hamid, la volanul unui Hyundai Tucson. Ușa este un portal către o cu totul altă climă – una arctică în care ajung să mă gândesc cu jind la cele peste 40 de grade Celsius de care mă desparte un simplu geam. Și-așa ajung la Chogha Zanbil, un avocat, un contabil, un arhitect și un român. Un fel de banc ce-a rămas sec de la căldură.

La mai puţin de 40 de kilometri de anticul oraș Susa (capitala vechiului regat Elam), locul unde regele evreu David s-a născut cu treisprezece secole înainte ca Iisus să fie răstignit în Ierusalim, regele Untash Napirisha a construit un nou oraș – Dur Untash, actualul Chogha Zanbil. În centrul acestuia, cu o mărime și splendoare alese să fie pe placul zeilor, se afla acest zigurat – un tip de templu specific Mesopotamiei. Între zidurile interioare și exterioare, temple mai modeste au fost construite pentru diverse zeităţi elamite.

Materialele folosite au fost cărămizi de pământ, bogat decorate cu cioburi de cărămizi coapte, ornamente de faianţă și sticlă. Miile de cărămizi poartă inscripţii cuneiforme în elamită. În afara fostelor imperii Babilonian și Asirian, acesta este singurul zigurat care s-a mai păstrat, și acesta fiind construit tot după modelul folosit de culturile din interiorul Mesopotamiei.

O inscripție în cuneiformă este atât dovadă istorică cât și blestem: ‘Eu, Untash Napirisha, folosind cărămizi colorate în auriu, argintiu, verde și negru, am construit acest templu și l-am închinat zeilor Napirisha și Inshushinak. Fie ca pe capul celui ce va cauza stricăciuni sau va distruge acest templu, să cadă mânia zeilor Napirisha, Inshushinak și Kiririsha, iar numele său să fie în veci uitat.’

Din pustietatea asta, tot cu noii mei prieteni plec. Alternativa ar fi fost probabil să capturez una din zecile de cămile ce mișună pe dealuri și să ajung pe ea înapoi în Shoush.

Autogara este unul din locurile cele mai ofertante când vine vorba de mâncare. Opțiuni sunt multe – poate chiar prea multe pentru o decizie rapidă. Sunt înconjurat imediat de câțiva curioși, care văzându-mi nedumerirea în fața ofertei, iau ei decizii pentru mine. Mi se dă să mănânc ceva neidentificat și să beau doogh – un fel de iaurt sărat și răcoros, iar la final nu sunt lăsat să plătesc. Sunt oaspetele lor și au auzit de România. Cum să nu? Doar au o groază de tractoare românești rămase din vremea vechiului (nostru) regim, de care sunt tare mulțumiți.

Falafelul mi-l prepar eu, după îndrumările copiilor strânși în jurul meu. Se pricep ăștia mici!