ÎN CĂUTARE UNUI DRUM

În lumina dimineții, șoseaua spre Voineasa îmi trezește amintiri de acum mai bine de cincisprezece ani – locurile astea pierdute printre munți sunt deosebit de liniștitoare.

Drumul ce însoțește firul Latoriței, în ciuda calității sale proaste – sau poate tocmai de aceea, pune excelent în valoare Cheile Latoriței, poate nu la fel de spectaculoase precum mult mai cunoscutele Chei ale Bicazului, însă cu mult mai sălbatice.





La câțiva kilometri depărtare de mașină, scotocind în rucsac după aparatul foto realizez că toată mâncarea mea șade frumos în portbagaj iar eu la mine nu am nici măcar un baton de ciocolată. Drumul este prea frumos pentru a purta pică unei asemenea situații și, cu cât înaintez pe el cu atât devine mai sălbatic. Pereți imenși de stâncă, și păduri ce abia s-au despicat pentru a trece firul Latoriței printre ele – locuri prin care pe drumul acesta bătut de vreme te-ai aștepta oricând să te întâlnești cu vreun poștalion ce traversează în grabă munții.

Privirile îmi fug spre nenumăratele cascade ce se prăvălesc prin pădure sau saltă din înălțimea vreunei stânci așa cum este cazul cascadei inspirat numită Apa Spânzurată.






Toți cei cu care mă întâlnesc îmi spun același lucru – drumul duce spre vârful Galbenu și nu am nici o șansă să ies spre creasta Latoriței. Și totuși track-ul GPS îmi spune alte povești. Decid să merg până se înfundă drumul și să văd cu ochii mei cum stă treaba. La urma urmei despre asta este aventura – despre a căuta să vezi ce-i dincolo de colțul drumului, despre a căuta noi poteci sau pur și simplu despre a-ți testa limitele.





Apele verzi ale lacului Petrimanu au rămas de multă vreme în urmă, iar drumul spre Curmătura Oltețului aproape că îmi dă ghes să încep cățărarea pe el. Mă abțin cu greu să nu fac pe plac acestei fantezii de moment și îmi continui explorarea pe firul apei către oglinda lacului Galbenu. Drumul devine mai prost, așa cum m-a avertizat un motociclist întâlnit, dar ce nu a băgat el de seamă este faptul că roțile lui Sibir sunt mult mai mari ca ale motocicletei sale, iar gabaritul cu mult mai mic. Avantaje din orice unghi ai privi situația, iar cu salturi din piatră în piatră cățărăm drumul spre barajul Galbenu. Pustietatea de aici îmi aduce aminte de circuitul lacului Pecineagu – alte locuri de o sălbăticie aparte.





Capătul drumului din planul meu nu corespunde cu cel al drumului pe care sunt, întrucât acesta urcă mai departe spre creasta munților Parâng ajungând în zona vârfului Galbenele. Drumul meu însă face un ac de păr, coboară în albia Latoriței și… dispare în pădurea de brad de dincolo, transformându-se în potecă. Citisem pe undeva că înclinația potecii este deosebit de mare iar pământul cam sfărâmicios, așa că timpul și lipsa mâncării mă fac să renunț la Strategică, însă creierul deja a născocit niște variante pentru următoarele aventuri călare.





Mă întorc deci pe același drum – așa a fost să fie. Uneori trebuie să știi când să te oprești înainte ca mosorul să se termine. Drept consolare, niște tufe pline de zmeură se înșiră de-a lungul drumului cu fructe roșcate ce așteaptă să fie culese pentru un aport de energie. Acum că aventura se apropie de final găsesc tot timpul motive să mă opresc doar pentru ca ochii să aibă timp să soarbă cu nesaț cât pot de multe detalii din amestecul de apă, stânci și păduri de brad.





Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *