ÎN CĂUTAREA LÂNII DE AUR

Aeroportul din Kutaisi este o spoială de civilizație trasă peste mănunchiul de obiceiuri ex-sovietice al Georgiei. Dincolo de domnișoara polițistă de frontieră cu un zâmbet atât de plăcut și un decolteu ce m-au făcut să mă simt bine în țara asta încă din momentul ștampilării pașaportului, clădirea nu se întinde mai mult decât o autogară oarecare de provincie.

Partea asta a Georgiei este tărâmul mitic al Colchidei – străvechiul regat unde au fost duși în zbor Frix și Hele de către berbecul cu lâna de aur și în a cărei căutare au plecat Iason și ai săi argonauţi.








Acum în secolul XXI, când tehnologia a invadat lumea, las GPS-ul în buzunar și iau Kutaisi la pas. Nu îmi trebuie hărţi – ochii îmi sunt suficienţi pentru a identifica colţuri încărunţite de vreme. Zone lăsate în paragină ar spune unii, însă patina timpului are farmecul său, la fel cum mai ușor te pierzi în visare în faţa unei fotografii îngălbenite de vreme decât în faţa unui ecran de laptop de ultimă generaţie.








Deseori când ajung în locuri noi, una dintre opriri este într-una din piețele locale. Curiozitatea de a vedea o părticică din viața de zi cu zi a localnicilor și de a experimenta noi gusturi nu îmi dă pace nici aici, și nu trece multă vreme până când găsesc una din multele intrări în Green Bazaar. De la hainele aduse cu sacii și până la neobositele babushka ce-și aranjează neîncetat marfa pe tarabă, piața îmi amintește de Oborul Bucureștiului de după anii ’90. La gusturi noi trec un desert tradițional – churchkhela, un amestec de nuci cu făină tras printr-un must gros și lăsat la uscat.






Construită de regele Bagrat al III-lea, al ceea ce era pe atunci regatul Imereti, catedrala Bagrati are ceva mai mult de un mileniu. Istoria nu a trecut nepăsătoare pe lângă acest lăcaș de cult ce veghează de sus Kutaisi, ci i-a făcut cadou o distrugere masivă a cupolei și zidurilor în timpul ocupației otomane. Acum sunt însă vremuri pașnice și, după cum se știe în vremuri pașnice omenirea construiește și repară, nu cu mult timp în urmă catedrala primind o cupolă nouă și în același timp niște oţel pentru ranforsare. UNESCO nu a stat cu mâinile în sân și nefiind chiar satisfăcută cu tehnologia încorporată în vechile ziduri, a inclus-o pe lista monumentelor aflate în pericol.

Interiorul este aspru și cele câteva icoane agăţate de pereţi sunt departe de bogăţia de culori a interioarelor ortodoxe. Vechimea zidurilor sale nu are însă nevoie de picturi. Știe să fie impunătoare prin simpla sa prezenţă.












În marshrutka spre Gelati sunt singurul străin și sunt luat automat sub aripa ocrotitoare a celorlalți pasageri. Discută animat despre străinul cu rucsac și despre destinația acestuia. Nu că i-aș înțelege, însă un reprezentant de-al lor îi comunică șoferului unde să oprească pentru a coborî și în câteva cuvinte în engleză sunt lămurit asupra destinației pe care o căutam dar despre care nu povestisem cu ei. Cobor pe încredere.

Fondată în Evul Mediu de regele Davit Agmashenebeli, mânăstirea Gelati a fost și este unul dintre centrele spirituale ale Georgiei, primind de-a lungul timpului apelative ca ‘noua Atenă’ și ‘al doilea Ierusalim’. Zidurile de piatră sunt austere pe afară, dar la interior sunt împodobite cu picturi murale și mozaicuri vechi de aproape opt secole. În vremurile sale de glorie Gelati nu era doar o mânăstire ci deasemenea un loc unde știința și educația au creat unul dintre cele mai importante centre culturale ale Epocii de Aur a Georgiei.











Întoarcerea în Kutaisi este mai simplă decât mi-aș fi putut imagina, căci un Opel ce-a văzut și vremuri mai bune oprește până să apuc să mă întreb dacă autostopul funcționează și prin Caucaz. Ospitalitatea caucaziană merge până la capăt, când șoferul se oferă să mă lase la câteva zeci de metri de locul în care voi fi găzduit peste noapte.

Clădirea cu holuri lungi și multe apartamente îmi aduce aminte de poveștile caselor naționalizate pe vremea comunismului, casele ce în fiecare cameră găzduiau o întreagă familie. Vremurile s-au schimbat însă, dar nu apuc să-mi pun prea multe întrebări că bătăile în ușă spulberă gândurile și ideea unui potențial somn. Este Zurab – capul familiei, ce mă invită să socializăm la un ceai. Primesc mai întâi vodcă însă, probabil pentru ca ceaiul să alunece mai ușor.

Engleza e ca latina pe aici – moartă, iar când bruma mea de rusă se apropie de final intră în acţiune minunea babilonică, Google Translate.










One thought on “ÎN CĂUTAREA LÂNII DE AUR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *