TrekLens

Arcul carpatic ce străbate țara de la Nord la Vest prin Sud-Est este o salbă de munți și creste, însă nici unul dintre masivele montane ce îl alcătuiesc nu are sălbăticia pe care o simt de fiecare dată când revin în Făgăraș. Cu cei 70 de kilometri de creastă, sălbăticia aici nu poate fi altfel decât absolută. Iar asta se simte în ciuda aglomerării de pe unele trasee mai cunoscute și a Transfăgărășanului care de la an la an devine mai aglomerat atât cu mașini cât și cu oameni. Cincisprezece urși într-o după amiază? Bifat.

Urcarea de la Piscul Negru spre Lacul Călțun este pustie în această dimineață, iar bruma de pădure ce înghite la început traseul se topește imediat după un adăpost ruinat, într-o vale lungă ce însoțește apele Călțunului. Un susur continuu pe lângă poteca ce nu poate fi sub nici o formă rătăcită – tot în sus este direcția, spre creasta ce se mijește la orizont împungând albastrul cu ascuțimea unui vârf. O stână părăsită dar într-o stare extrem de bună apare din neant.

Întreaga vale este împânzită de cascade ce se aruncă din abrupturi neumblate – aici se reunesc apele Paltinului cu cele ale Călțunului spre a se prelinge împreună la vale spre pârâul Capra. Golul alpin apare brusc odată cu pădurea ce rămâne ca un brâu pe muntele dezgolit. Tufele de afine ascund fructele albăstrui, dar la fel de bine ar putea să ascundă și unul dintre multitudinea de ursuleți ce împânzesc versanții sudici de-a lungul șoselei ce traversează munții. O normalitate din ce în ce mai șocantă, în care joaca inconștienților de-a bunul samaritean cu animalele, a dus la o situație al cărui viitor nu sună deloc roz ci… foarte maro. Și nu la culoarea blănii mă refer.

Deși altitudinea este mare, ferigile continuă să confirme prezența apelor. Întreaga vale este îmbibată în pâraie ce se adună în buchete din ce în ce mai mari pe măsură ce stâncile din jur devin mai înalte și urcușul mai abrupt. Un ultim urcuș în circul glaciar și apele zburlite de vânt ale lacului Călțun se deschid sub imensitatea apăsătoare a peretelui vârfului Lespezi. Câteva corturi colorează împrejurimile lacului, iar din vechiul refugiu se mai vede doar baza betonată – noul refugiu domnește undeva deasupra lacului, nu departe, în drum spre vârful Lăițel.

Printre lespezi de piatră colorate de licheni, poteca urcă spre stâncăriile de sub vârful Călțun. În spate, oglinda lacului se face din ce în ce mai mică, închisă între creste ca într-o imensă capcană. În față se înalță pereții de stâncă aproape verticali ai Negoiului, cu poteca ce se strecoară pe la baza peretelui în căutarea unicei trecători rămase – Strunga Doamnei. Cu ani în urmă Strunga Dracului reprezenta un traseu mult mai direct și mai spectaculos, însă o stâncă prăbușită din înalt a distrus întreaga amenajare și a făcut din acel traseu cu adevărat alpin o capcană perfectă – nimic nu mai este stabil pe acolo.

Comparativ cu ceea ce reprezenta Strunga Dracului, urcarea în Strunga Doamnei este blândă: câteva stânci cu prize mari, un lanț pentru siguranță și drept recompensă o priveliște spre abruptul din spate și alta spre Căldarea Berbecilor. Prin spatele vârfului Dintre Strungi traseul urcă și coboară pe o curbă de nivel la fel de calmă ca acul unui seismograf aflat în plin avânt cutremurător. O plimbare la înălțime însă, căci abrupturile din jur și lunga vale ce se întinde până în Arefu șterg cu buretele timpul. Un urcuș al cărui grohotiș devine de la an la an mai fărâmițat, ne aduce în șaua Strungii Dracului. De aici până pe vârful Negoiu mai este doar o aruncătură de băț.

Pe al doilea cel mai înalt vârf din România aș fi crezut că regăsesc mai multă lume, însă se pare că nu este chiar așa de preferat de drumeți în ciuda aglomerației de pe traseu. Sau poate pur și simplu am prins o clipă rară de intimitate cu vârful. Norii apăruți din neant pe cerul până acum complet transparent, se învălmășesc dinspre Lespezi spre Negoiu, iar în depărtare circul glaciar al trioului Ciortea este îmbrățișat de niște nori ce nu prea se dau duși. Din înălțimea Negoiului, muntele Șerbota pare un pitic în ciuda enormității sale, dar Custura Sărății rămâne aceeași superbă porțiune tehnică a traseului de creastă. Zona aceasta de creastă zimțată a Făgărașului m-a făcut acum mulți ani să mă îndrăgostesc iremediabil de el și, în ciuda atâtor și atâtor munți văzuți pe toate meridianele, să revin oricând cu plăcere aici. Din multe puncte de vedere mă simt foarte acasă printre aceste înălțimi.

Poteca ce coboară în Căldarea Berbecilor spre a urca spre Șeuța Lespezi este greu de urmărit cu privirea și se pierde adeseori în geografia întortocheată a locurilor. Odată ajuns în vale însă, traseul devine cu fiecare pas din ce în ce mai clar. Un urcuș abrupt pe lângă un fir zglobiu de apă spre o nevăzută curbă de nivel, iar șaua muntelui devine prezentul de unde încă mai poate fi zărit Negoiul ce pare doar o continuare verticală a vârfului Dintre Strungi – o iluzie optică desăvârșită.

Stâna Lespezi se zărește undeva la liziera pădurii, iar coborârea în vale este o lungă șerpuire printre lespezi de piatră și smocuri de iarbă. Sutele de oi ce aparțin de stâna de aici sunt acum răsfirate în câteva turme pe versanți, iar doi dintre câinii ei, mult îndepărtați de stână, își uită datoria și vin să își primească mângâierile. Apropierea de stână ne este semnalată însă de patrupedele de pază care dau alarma într-o doară. Ciobanii sunt însă la datorie și, ca niciodată, țâșnesc din nemișcarea lor spre a potoli cei aproape zece dulăi care de fapt nici nu schițaseră vreo mișcare. Gestul este de apreciat însă, având în vedere dimensiunea paznicilor cu colți. O cățea albă și mare ne însoțește o vreme, ca un paznic prietenos ce vrea să se asigure că nu rătăcim drumul și vom părăsi în siguranță perimetrul fără vreun miel ascuns în rucsac.