TrekLens

Caprele omniprezente molfăie din gunoaiele aruncate pe drumul ce alternează între asfalt distrus și lipsa lui totală cauzată de albiile diverselor râuri ce vin umflate din munți în timpul verii ploioase. Plaja aflată la capul Dehamri este mărginită de mici faruri cât un stat de om ce în vechime erau folosite de pescarii care se întorceau noaptea de pe mare.

Între războiul din sudul peninsulei Arabe ce pare că nu se mai termină și Somalia ce de mult prea multe decenii este măturată de lovituri de stat și instabilitate, înconjurată de ape din care pirații moderni lansează drone și rachete, Socotra este poziționată în centrul acțiunii. Dar, ca în ochiul oricărei furtuni, și aici sunt o liniște și o pace neverosimile.

Marea teribil de liniștită are intensitatea unui albastru în care s-au scufundat toate safirele din lume. Arici de mare, pești papagali, pești clovn și alte câteva zeci de specii – un acvariu cât o întreagă mare. Lumea subacvatică de aici abundă de viață. O parte dintre corali sunt morți grație încălzirii globale, dar sunt și foarte mulți încă vii, în culori nebune ce în razele ce se înfig prin apa translucidă radiază de la albastru la roșu.

Aterizarea din Emiratele Arabe Unite în Socotra (căci singurul zbor pe săptămână este doar pe această rută) nu este doar o simplă mutare fizică dintr-o țară în alta ci, în ciuda faptului că ambele sunt țări musulmane, este și o schimbare completă de cultură – într-un moment ești într-o țară din lumea întâi iar imediat după aceea ești în lumea a treia. Abia la o astfel de trecere se înțelege de ce vorbim în termeni de lumea întâi și lumea a treia, pentru că nu există o “lumea a doua” – distanța este mult prea mare pentru a putea include una.

Să vorbim despre lumea întâi și a doua ar implica o legătură – o continuitate de la una la alta, iar acest lucru pur și simplu nu este cazul – o creștere de doar o lume nu este suficientă pentru a descrie distanța dintre ele. Odată ajuns într-o țară din lumea a treia realizezi că ceea ce definește cultura noastră este de fapt consumerismul – atunci când istoricii se vor uita înapoi la civilizația de acum, nu vor vorbi despre era siliciului sau despre era democrației liberale ci despre era cumpărăturilor – suntem specia omului de magazin. Aceasta este acum suma progresului nostru: toate avansurile tehnologice, economia abundentă, creșterea PIB-ului și a bogăției personale, o doză mare de telecomunicații și o infrastructură de transport bună, și se obține astfel experiența shopping – vârful realizărilor acestor vremuri. Este unică pentru cultura noastră. Ne definește.

Pe parcursul dimineții munții au stat învăluiți într-un voal dens de nori, însă sub cerul nehotărât al amiezii doar câteva fâșii alungite se mai agață de vârfurile cele mai înalte. Soarele strălucește la un unghi atât de redus și oblic încât se poate zări fiecare rid în vechea față de piatră a insulei, fiecare stâncă și hău se dezvăluie distinct, la îmbinarea dintre lumină și umbră.

Un drum nebun urcă muntele pe niște pante acerbe, într-un peisaj demențial. Munții sunt aidoma unei bucăți de granit solid care a fost cândva plantată în mijlocul insulei, și peste care vântul și ploaia au venit ca niște uriașe gheare de pisică ce pe parcursul mileniilor au zgâriat fața stâncii spre a o transforma în imensele și asprele turnuri ale unei catedrale gotice.

Prima descriere detaliată a insulei Socotra a fost făcută de un necunoscut marinar grec ce în scrierea sa intitulată Periplu al Mării Eritreene – un manual de navigație scris în secolul I e.n., numea insula Dioskouridon, un nume derivat din Dvipa-Sukhadara ce în sanscrită ar însemna Insula Casă a Fericirii. Și… începe să cam semene.

Cafeniul văilor aride este punctat de rozul otrăvitor al ciudaților bottle trees, ale căror forme abundă de imaginație. Odată ce zgomotul motoarelor se stinge, o tăcere de început de lume se așterne în munții ale căror culori par a fi de pe altă planetă. Privite de sus, coroanele arborilor dragon’s blood sunt precum niște imense umbrele înierbate, însă sub adăpostul verde ramurile se întind ca venele umflate ale unor paznici ai acestui tărâm uitat de timp.

Pe cursul micului canion ce se formează pe albia râului care pe hărți nu poartă nici un nume, încep să apară copacii dragon’s blood – emblema Socotrei. Înainte de a se prelinge pe stânci și a se strecura printr-o serie de cataracte spre albastrul intens și îndepărtat al Mării Arabiei, apele se adună în micul lac Homhil ale cărei unde sunt suficient de încălzite de soarele zilei pentru a face o baie.

Drumul, căci apelativul “șosea” este aici mult prea pretențios, se topește în cerul devenit cerneală. Aerul înserării aduce un pic de răcoare în habitaclu și odată cu ea miresmele reînnoite ale naturii scăpate de arșița zilei. Un mic popas pentru ca șoferii să își spună rugăciunile ca niște buni musulmani, iar bezna își face brusc simțită prezența. Dunele de nisip sunt luminate de luna aproape plină, iar nisipul ia locul drumului cu șleauri adânci pe care mașina și-a găsit cumva făgașul potrivit spre o plajă a cărei tăcere este tulburată doar de valuri.