TrekLens

Abia deasupra Coloniei Sacramento din Uruguay cerul se curăță de nori, iar Rio de la Plata – golful dintre Argentina și Uruguay se înfățișează în toată splendoarea sa. Imensitatea prezenței umane materializată prin multitudinea locuințelor metropolei peste care avionul survolează, este incredibilă.

Gândurile amorțite de lumea strâmtă a fuselajului de avion și de diferențele de fus orar, sunt brusc resuscitate de vâltoarea traficului ce străbate periferiile orașului Buenos Aires. Mașini de epocă, autobuze colorate ce lasă în urmă nori de fum negru, camioane cu inscripții și picturi creștine, dar și Dacii noi care aduc în scenă un sentiment de familiaritate. Copacii sunt însă cu siguranță din altă emisferă – ciudații bottle-tree cu nebuneștile lor forme și flori sunt o apariție inedită.

Cele câteva ferme răsfirate devin cocioabe și căsuțe înghesuite care marchează cartierele sărace ale metropolei, după care totul se transformă brusc în clădiri belle époque punctate de scânteierile zgârie-norilor din noul cartier Puerto Madero.

Clădirile vechi ar putea spune povești despre epoca înfloritoare a orașului, în primele decade ale secolului XX când semințiile pământului au emigrat în orașul unde apele pline de aluviuni ale fluviilor Paraná și Uruguay se amestecă cu albastrul adânc al Atlanticului.

Buenos Aires! A fost botezat pe rând New York-ul austral, Parisul Americii de Sud, Gringopolis, dar de fiecare dată orașul a absorbit totul pentru a-și crea propria sa cultură. Este un oraș italian, evreiesc, arab și francez, un adevărat oraș far cu o babilonie de limbi, ce a călăuzit hoardele de emigranți și țărani fugiți departe de pustietățile lor. A devenit astfel capitala cea mai dens populată a emisferei sudice și, deși are fără îndoială caracterul stresant al marilor metropole, își păstrează deseori farmecul discret al orașelor de provincie. Până și oamenii au timp să se oprească la o vorbă și să zâmbească. Zâmbetele sunt rare pe continentul acesta torturat, însă orașul este o adevărată insulă. Asta nu înseamnă că totul este roz și zburdă unicornii pe stradă, ci doar faptul că pacea poate fi găsită chiar și în zbuciumata Americă Latină.

Istoria recentă a Argentinei, la fel ca a întregii Americi Latine, este însă grea ca plumbul. Guvernul lui Hipólito Yrigoyen, în ciuda radicalismului său a reușit în primele decade ale secolului XX să ridice standardul de viață într-o țară afectată de conflicte sociale și greve masive. Pentru că totul mergea prea bine iar Argentina era una dintre țările bogate ale lumii, guvernul a fost înlocuit printr-o lovitură de stat militară ce a aruncat economia într-o mare depresiune economică punctată de fraude electorale, corupție și persecuția membrilor partidelor din opoziție – peste 2000 de execuții ilegale printre comuniști și anarhiști.

La mijlocul anilor 1940 generalul Juan Perón devine președinte și, pentru aproape o întreagă decadă economia țării este sfâșiată de politica izolaționistă și de cheltuielile guvernamentale uriașe. Inflația urcă la cer, iar membrii opoziției sunt încarcerați și torturați. Decadele următoare sunt din ce în ce mai sângeroase, cu lovituri militare urmate de alte lovituri militare, totul culminând cu dictatura civilo-militară a Argentinei în care terorismul este urcat la nivel de stat cu sprijinul și implicarea CIA-ului american – Operațiunea Condor se întinsese în aproape întreaga America de Sud.

Dizidenții politici și oricine era suspectat de asocieri cu socialismul erau urmăriți și arestați pe stradă, în magazine sau în propriile case. Aproximativ 30 de mii de oameni au dispărut, majoritatea nefiind incluși pe nici o listă oficială a arestaților. Victimele erau studenți, militanți, sindicaliști, scriitori, jurnaliști sau artiști, ce dispăreau fără urmă în beciuri sau locuri izolate unde erau torturați și uciși, trupurile lor fiind făcute nevăzute de către guvernul militar.

Din 1977 și până în prezent, în fiecare zi de Joi, mamele tinerilor răpiți de guvern se adună cu pozele copiilor lor pentru a protesta și a afla informații despre fetele și băieții dispăruți în urmă cu mai bine de 45 de ani. La început au fost ignorate de junta militară ce le considera nebune, însă în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1978 de la Buenos Aires, omenirea a aflat prin corespondenții locali despre tragedia ce zguduia Argentina. Dincolo de campionatul de fotbal prin care junta militară dorea să dovedească superioritatea regimului, ecranele televizoarelor din întreaga lume s-au umplut de chipurile mamelor argentiniene ce purtau pe cap basmalele albe și mărșăluiau în tăcere. Plânsetul uneia dintre ele a rupt cenzura și a făcut instant înconjurul lumii: “Vrem să știm unde sunt copiii noștri, vii sau morți”. Era începutul sfârșitului pentru probabil cea mai sângeroasă perioadă a Argentinei, iar Madres del Plaza de Mayo așa cum sunt ele cunoscute, vin în continuare să își comemoreze copiii pierduți.

La finalul secolului trecut Argentina intra într-o nouă criză economică ce a culminat în 2001 printr-un colaps al sistemului bancar ce a făcut să dispară prin devalorizare toate economiile clienților. Peso-ul argentinian nu mai valora nimic iar rata oficială de schimb varia enorm în fiecare zi, colapsul trimițând în șomaj aproape 25% din forța de muncă a țării. Banii au început să fie ascunși prin casă, iar criminalitatea urca la niște valori impresionante, cu jafuri armate asupra proprietăților și crime ai căror autori rămâneau necunoscuți. A apărut bineînțeles și o piață neagră a valutei, tolerată de guvernul ce dorea să atragă valută forte în țară prin orice mijloace, unde dolarul american putea fi schimbat la o rată aproape dublă față de cea oficială. Calle Florida este și astăzi raiul celor care schimbă valută. Din stânga și din dreapta se aude aproape doar ‘cambio‘, ‘cambio‘, iar fiecare dintre ofertanți are propriul său curs de schimb în funcție de câți clienți a avut de-a lungul zilei. Un mic chioșc de ziare și bazaconii turistice este în același timp și casă de schimb valutar, iar la momentul oportun mi se face semn să intru. O femeie are deja banii pregătiți, iar la lumina unei mici lămpi UV verificăm deopotrivă banii dați și primiți.

Inima orașului bate în Plaza de Mayo, locul care a văzut cele mai importante schimbări politice ale țării. Aici a avut loc în Mai 1810 revolta anti-spaniolă care a dus în cele din urmă la independența Argentinei, iar de atunci piața a devenit locul simbolic unde pornesc revoluțiile, au loc proteste sau încep sărbătorile orașului.

Înconjurată de clădiri grandioase, ea începe de la Cabildo – locul de unde în timpurile coloniale se împărțea justiția în oraș și până la Casa Rosada, actualul sediu al guvernului. De la etaj, o regală priveliște asupra întregii piețe. Vis-à-vis, de la balconul casei Rosada, celebrul cuplu Juan și Evita Perón salutau mulțimea acum aproape șase decenii.

Una dintre clădirile impresionante care flanchează piața este Catedrala din Buenos Aires. Statui impresionante completează imenșii stâlpi de susținere, însă poate cel mai important loc din catedrală este mormântul mausoleu al generalui José de San Martín – liderul luptei pentru independență din jumătatea sudică a Americii de Sud, cel ce a eliberat de sub spanioli Argentina, Chile și Peru, la fel cum Simón Bolívar a obținut independența Columbiei, Venezuelei, Ecuadorului, Boliviei și Panama. Tot aici a slujit timp de mulți ani fostul arhiepiscop de Buenos Aires ce a devenit cunoscut întregii lumi atunci când a devenit papa Francisc.

Obelisco se înalță din mijlocul celei mai late șosele din lume, cu șapte benzi pe sens – Avenida 9 de Julio și locul unde sunt avertizat de două persoane diferite că ar trebui să am grijă la camera foto. Siguranța punctului zero al orașului a rămas în urmă, iar de aici încep cartierele ceva mai puțin sigure, unde își fac veacul motochorros – hoții oportuniști călare pe motociclete.

Buenos Aires este un amestec de cartiere sigure și periculoase, restaurante în fața cărora cupluri dansează tangou încolăcindu-și corpurile asemenea unor șerpi, și clădiri impozante dar lăsate în paragină peste care umezeala tropicelor și-a pus amprenta.

Cementerio de la Recoleta este un muzeu în aer liber. Un muzeu al grandorii și al aducerii aminte. Sculpturi și adevărate mausolee ale familiilor de intelectuali și oameni bogați ce au condus Argentina. Morminte de președinți, generali, poeți și artiști, iar undeva pe o alee stingheră, cavoul familiei Peron unde este îngropată și Evita – fiica iubită a poporului. Legenda locală spune că de fapt ea nu ar fi îngropată chiar în cavou ci în fața acestuia, sub aleea pe care calcă lumea. La înmormântarea sa străzile orașului s-au umplut cu aproape trei milioane de oameni. Istorie și artă se amestecă laolaltă.

Recoleta nu este doar un cimitir ci o adevărată carte de istorie a Argentinei, căci sub pământul și în mausoleele ce aduc mai degrabă a impozante reședințe, se odihnește elita care a scris trecutul țării. Arhitectura desăvârșită a monumentelor funerare fac din cimitir un adevărat oraș al morților.

La Boca este fostul cartier al imigranților italieni care peste ani a devenit similar cu pericolul. În 1882, în urma unei greve prelungite localnicii au arborat steagul Genovei și au proclamat República Independiente de La Boca. Președintele Argentinei a venit personal spre a coborî steagul și a promite localnicilor rezolvarea cererilor, însă cartierul a decăzut încă și mai mult riscând să devină una dintre multele favele ale marii metropole.

Un colțișor a fost însă pacificat și comunitatea a fost învățată să aibă grijă de el. Pictorul Benito Quinquela Martín, un fiu al cartierului avea să convingă prin anii 1950 locuitorii cartierului La Boca să își redecoreze locuințele în culori vii, iar la cererea acestuia în 1959 guvernul declara proaspăta zonă Caminito drept muzeu în aer liber.

S-au dezvoltat afaceri, restaurante în fața cărora tangoul este dansat ore în șir, și multe magazine cu profil turistic. Casele colorate sunt o adevărată atracție și ar fi fost păcat să nu fie valorificate. În plus, acum poliția este aproape la fiecare colț de stradă, înarmată până în dinți. Dincolo de enclava turistică se întinde însă un cartier muncitoresc, cu toate problemele de securitate ale Buenos Aires-ului.

Căldura este covârșitoare dar nu contează. Buenos Aires are aerul depărtărilor și, cu toate clădirile sale impunătoare, bulevardele largi, tangourile stradale, hoții de buzunare, motochorros sau oamenii străzii, este un oraș care mi-a rămas la suflet. Este unul dintre locurile în care mi-ar plăcea, cândva, să revin. Pentru că cerul are exact culoarea steagului argentinian – între alb și albastru.