TrekLens

Deși suntem matinali mulțumită diferenței de fus orar, soarele arde deja cu spor anunțând iarăși o zi toridă.
Cu gândul de a merge în rezervația de pe Ile aux Aigrettes, pornim la pas spre punctul de îmbarcare. Nu este chiar aproape, însă cheful de plimbare primează în fața distanței. Străzile lăturalnice sunt adevărate grădini botanice, pline de arbuști aflați într-o explozie de petale. Cei câțiva localnici treziți cu cine știe ce treburi și retrași deja la umbră ne privesc curioși. Mișcându-se pe ritmuri de seggae, un tip cu dreadlocks-uri își mătură curtea.

Pustietatea ce ne întâmpină la Point Jerome este doar un semn că planul ne-a fost dejucat de lipsa unei banale dar obligatorii rezervări. Un vânzător de arici de mare transformați în suvenire se lansează într-un monolog în care negociază pentru noi o plimbare cu barca proprietate personală, dar nici el nu pare prea convins că vrea să facă un asemenea efort așa că renunță curând.

Reconfigurăm rapid ziua și, cum tot suntem în preajma Blue Bay-ului, pornim la pas pe sub parfumatele flori de frangipani și ciudatele cuibuiri ale agitatelor baya weaver. Laguna în care ieri se scălda apusul, a căpătat astăzi o nuanță străvezie desprinsă parcă de pe coperțile unei reviste.

Un casuarina țepos păzit de o roșcată fody de Mauritius ne este pentru o vreme umbrelă, până când sătui de prăjit pe uscat negociem o barcă pentru a explora Blue Bay Marine Park. Fundul de sticlă al bărcii nu face decât să ne trezească și mai mult cheful de vizitare a lumii subacvatice. În mijlocul lagunei nu mai rezistăm tentației și ne aruncăm în turcoazul lichid.

Simt că mă scufund într-un acvariu imens, plin cu toate viețuitoarele colorate din cărțile de acvaristică. Coralii își arată aici adevăratele culori iar peștii mișună netulburaţi de prezenţa noastră. Câțiva, mai curioși, vin să ne cerceteze mai îndeaproape. Simțindu-mi apropierea, o scoică imensă își apropie încetișor valvele movulii. Din coralul alăturat, un căluț de mare pleacă într-un molcom galop acvatic.

Deși Cronos este de cu totul altă părere, mult prea repede ieșim din lumea lui Poseidon, atrași de promisiunea înotului într-un banc de pești. Atrași de plonjonul nostru, zeci de exemplare dungate vin să ne cerceteze și curând suntem înconjurați, de parcă noi am fi principala atracție a zilei. Cu greu, și doar după repetate promisiuni, ne înapoiază Poseidon lumii terestre.

Muzica seggae, specifică insulei, urlă în autobuz ca în discotecă ieșind grăbită afară pe geamurile larg deschise și pe ușa de care se sprijină nonșalant taxatorul. Prea des, uneori la doar câteva zeci de metri și în completa lipsă a stației, autobuzul oprește pentru a mai debarca vreun pasager. Prin câte o piață, taxatorul dispare câteva minute doar pentu a se întoarce cu niște provizii. Autobuzul îl așteaptă răbdător – nimeni nu se grăbește. În Africa timpul se dilată, iar unii pasageri trag pe dreapta toropiți de căldură.
Chiar și în acest ritm, ajungem nesperat de repede la plaja Gris Gris. Aici, liniștea lagunelor este într-o totală contradicție cu oceanul dezlănțuit. Valurile se sparg de bariera de corali întreruptă, împrăștiindu-şi sarea în vântul ce suflă turbat. Nu sunt degeaba toate acele avertizări legate de pericolul vântului. În ciuda nisipului imaculat, curentul puternic și zecile de familii de arici de mare fac din acest loc o posibilă capcană pentru cei ce vor să se bucure de valuri.

Noaptea ne ajunge din urmă așteptând un ultim autobuz ce circulă imediat după apusul soarelui – nu este nici o problemă dacă l-ai ratat, următorul este la răsărit. Ajungem acasă cu ochii la cerul emisferei sudice din care nu recunoaștem nici o constelație – parcă suntem pe o cu totul altă planetă.