TrekLens

Nici măcar mijloc de Februarie nu arată calendarul, însă atmosfera primăvăratică duce cu gândul mai degrabă la o primăvară întârziată. Zăpezile adunate pe culmile din jur nu par deloc convingătoare – doar cerul pe care se adună nori de furtună hibernală prevestesc schimbarea vremii. Iarna asta a fost tare nehotărâtă.

Cu trei ani în urmă, gheața transformase asfaltul într-un veritabil patinoar, pământul înghețat trosnea la fiecare pas, iar zăpada era prezentă încă din oraș. Cele +10°C de astăzi transformă bocancii de iarnă în greutăți momentan inutile legate de picioare. Mai bine de jumătate din Valea Crăpăturii este lipsită complet de albul mult așteptat, iar în lipsa zăpezii mintea răscolește mai adânc în sac după amintiri ceva mai vechi, din sezoane mai calde. O stâncă începe să semene cu ceva dintr-o amintire veche, o grotă trezește o altă amintire, iar niște bolovani rămân doar niște bolovani căzuți cine știe când și de unde.

Porțiunile de gheață se ascund doar în umbra bolovanilor, iar zăpada ce apare brusc își mărește stratul într-un ritm fantastic. În mai puțin de un sfert de oră piciorul se afundă până aproape de genunchi, iar zăpada continuă să crească. Crusta unor urme vechi cedează iar piciorul rupe straturile afundându-se spre un necunoscut rece și umed. În Șaua Crăpăturii toată zăpada dispare iar colțarii ce-și fac loc din rucsac pe bocanci aveau să se dovedească destul de inutili în urcarea spre vârful Piatra Mică.

Scrijeliturile pe pietre rămân amintirile trecerii pe acolo. Creasta Pietrei Craiului este un amestec impecabil de vară și iarnă, peste care se zbat niște raze de soare. Vremea câinoasă ce se anunțase la meteo este însă ceva mai la nord – un plafon de nori dubios ce pare a aduce furtuni de zăpadă.

Sub cerul pe care albastrul este cernit, stâncăriile Bucegiului par o stampă japoneză în alb și negru. De jur împrejur însă, Piatra Mare, Postăvaru, Măgura Codlei înălțată din Perșani, un colț îndepărtat de Făgăraș și superba geografie a Transilvaniei.