TrekLens

Autobuzul sosește în stație neașteptat de punctual pentru Malta, iar drumul este scurt – cel puțin în teorie. Când vine însă vorba de practică constat că harta a fost trasată prost, iar odată cu risipirea colbului ridicat de autobuz realizez că sunt în porumb. Sau mă rog, între cactuși. Tot pe acolo.
Cum era vorba aia – “când viața îți dă lămâi, pune de-o limonadă”? Ei bine, aplicată în teritoriu treaba stă cam așa: înlocuim lămâile cu cactușii, apa lipsește cu desăvârșire, însă țepoșii menționați mai devreme sunt plini de fructe coapte. Amestecăm în ecuație un briceag iar rezultatul este o delicioasă salată din fructe de cactus, taman bună să țină de sete pentru drumeagul prăfuit ce duce spre falezele sudice ale insulei.

Un calcul mai realist mă aduce la concluzia că mai am de bătut câțiva kilometri, însă smochinele coapte întâlnite la tot pasul îmi ridică moralul. Capătul drumului duce spre casa unor săteni ocupați cu grădinăritul, ei îndrumându-mă pe o cărare șerpuită ce urcă susținut pe lângă niște faleze de calcar, spre cel mai înalt punct al insulei – Dingli Cliffs.

Stâncile verticale din calcar de culoarea caramelului se prăbușesc zeci de metri în apa de cerneală, sub razele soarelui ce se pregătește să încheie ziua. Sunt martorul singuratic al unui apus spectaculos, iar singurul lucru care îmi rămâne de făcut este să îmi găsesc o stâncă cât mai confortabilă, să las camera foto să se odihnească (ocazional, să nu exagerăm) și în bătaia vântului să ascult zgomotul valurilor.

Cu soarele ascuns în spatele unor nori întinși la orizont ca o plapumă, împins parcă de un presentiment grăbesc pasul spre șoseaua ce se zărește în apropiere. Câțiva metri și vreo doi cactuși mă mai despart de stradă, când aud sunetul greoi al unui autobuz ce urcă panta. Un semn scurt și autobuzul oprește. Am avut noroc, era ultimul.