TrekLens

În fiecare țară în care comunismul a fost doctrina adoptată de stat, ciudățeniile implementate de liderii locali au fost dincolo de orice imaginație. În Albania, până în 1991 când comunismul a dispărut și din mica țară de pe malul Mării Adriatice, cetățenii de rând nu aveau voie să dețină o mașină sau să șofeze. Cele aproximativ o mie de mașini din întreaga țară erau folosite de liderii de partid, așa că un cod rutier nu a fost implementat – nu era nevoie. După ce comunismul a căzut, albanezii au importat mare parte din parcul auto mai mult sau mai puțin dezafectat al Italiei, însă cum nimeni nu avea permis de conducere și nici școli de șoferi nu existau, fiecare a învățat să conducă de la prieteni și de la rude. Problema era că în lipsa unor standarde, haosul de pe puținele șosele asfaltate ale patriei a căpătat proporții biblice. În plus, pietonii complet obișnuiți din moși-strămoși cu drumuri complet libere, își disputau dreptul de a traversa străzile pe unde doreau fără a lua în seamă mașinile.

În 1998 s-a adoptat primul cod rutier al Albaniei, însă chiar și cu legi și permise de conducere, haosul este unul legendar. Mașini oprite în mijlocul sensului giratoriu pentru a aștepta cine știe pe cine, pietoni ce traversează aceleași sensuri giratorii pentru a cumpăra ceva de la un vânzător de nimicuri staționat în centru, mașini abandonate de șoferi pe banda a doua (și ultima) a sensului de mers pentru că ei aveau o treabă oarecare de rezolvat. Toate acestea sunt la ordinea zilei – o bucățică de Orient. La drum întins însă depășirile se fac totuși decent, iar bizonii din traficul mioritic nu își găsesc aici omologii.

În momentul în care urechea percepe limba albaneză, creierul are senzația că înțelege ceva. Auzim un ‘la revedere’ și alte expresii ce ne fac să întoarcem privirea, însă ele nu vin de la turiști români ci sunt parte a vocabularului limbii albaneze. Unii cercetători susțin că albaneza ar fi o limbă apropiată de română, alții că majoritatea vocabularului este un amestec provenit din toate popoarele ce s-au amestecat prin Balcani. Se pare că dintre cele 160 de cuvinte uzuale din limba română care sunt considerate a proveni din limba vorbită de triburile dacice, vreo 90 sunt identice și în limba albaneză.

De-a lungul timpului legăturile româno-albaneze au fost deosebit de interesante: Vasile Lupu – domnitorul Moldovei a fost albanez, Victor Eftimiu – scriitor și director al Teatrului Național și el a fost albanez, Nicolae Iorga a primit de la Regele Zog al Albaniei o parcelă de 746 metri pătrați cu deschidere la Marea Adriatică, ca recunoștință pentru studiile sale legate de istoria Albaniei (iar Iorga a donat jumătate României interbelice, oferind astfel României o exclavă). În plus, imnul național al Albaniei este traducerea versurilor lui Andrei Bârseanu pentru imnul lui Ciprian Porumbescu – ‘Pe-al nostru steag e scris Unire’. Autorul imnului Albaniei, Aleksander Stavre Drenova, a trăit și el mare parte din viață la București.

Istoria recentă a Albaniei a fost marcată de Enver Hoxha și de 44 de ani de comunism radical. Dacă în alte țări comuniste doctrina a fost implementată mai mult sau mai puțin relaxat, Partidul Muncii din Albania a avut grijă ca direcția urmată de țară să nu se abată deloc. Admirator al lui Mao și al lui Stalin, Enver Hoxha a criticat de-a lungul timpului alți lideri comuniști ceva mai indulgenți inclusiv pe Kim Ir Sen – liderul suprem al Coreei de Nord, pentru cultul personalității. Hoxha a închis complet țara împotriva oricăror influențe externe, a scos religia în afara legii devenind astfel singura țară din lume unde cetățenii nu aveau posibilitatea de a practica o religie și a construit peste 173 de mii de buncăre împrăștiate pe toată suprafața țării. Paranoia sa era că există o mare conspirație orchestrată de americani, sovietici și iugoslavi, ce vor să cucerească sfântul pământ albanez.

La moartea sa, în 1985, fiica sa a construit pe banii statului o imensă piramidă în centrul Tiranei care să servească pe post de muzeu ce urma să proslăvească realizările tatălui său și ale comunismului albanez. După căderea comunismului muzeul a fost distrus iar acum este în plin proces de refacere pentru a fi redat cetățenilor sub forma unui centru IT pentru programare, robotică și startup-uri.

În părculețul de vis-a-vis câteva buncăre stau amintire a unor vremuri ce au influențat viețile câtorva generații. Printre ele, o bucată din zidul Berlinului face parte dintr-un mic muzeu în aer liber. În spatele lor, o clădire păzită de militari, în a cărei curte statuile lui Lenin și a lui Stalin dau o notă ciudată întregului ansamblu. Clădirile nu sunt vizitabile și apropierea de ele este interzisă, iar hărțile nu trădează nimic din ce ar putea reprezenta.

Haotică și aglomerată, Tirana are totuși o mică piață pietonală ce se învârte în jurul statuii eroului neamului – Skanderbeg. Crescut la curtea otomană a sultanului Murad al II- lea, nobilului albanez Gjergj Kastrioti turcii aveau să îi ofere numele de İskender beğ – comandantul Alexandru, ce în albaneză a căpătat traducerea de Skënderbej și ulterior a fost tradus în engleză ca Skanderbeg. Se presupune că în epocă apelativul acesta i-a fost oferit ca o comparație între talentele militare ale lui Gjergj Kastrioti și Alexandru Macedon.

În 1444, Skanderbeg avea să dezerteze de pe câmpul de luptă de la Varna, și cu documente falsificate pentru libera trecere ajunge în Albania la cetatea Croja pe care o cucerește și declanșează astfel lupta de eliberare a poporului albanez de sub dominația otomană. Direcția țării avea să se schimbe de-a lungul anilor, însă senzația de Orient cu inerente efuziuni balcanice avea să rămână neschimbată.