TrekLens

Chemarea muezinului este ceasul deșteptător ce nu poate fi pus pe pauză dar care poate fi ignorat și suplimentat cu încă două ore de somn. Distanțele sunt mari dar ziua este lungă, iar în orele de lumină încape acum tot timpul din lume.

Odată cu apropierea de granița fizică dintre continente – Istanbulul atât de dorit în istorie, drumul ce se lățește nebunește pe patru benzi devine o mare de vehicule pe toate combinațiile posibile de roți. Se circulă haotic și se depășește pe toate părțile, banda de urgență fiind nu doar o invitație la depășire ci o a cincea bandă în toată splendoarea ei. Pentru că “when in Rome”…

Semnalizarea nu își are sensul și totul se petrece pe repede înainte ca într-un film derulat în mare viteză. Depășiri riscante și spațiu personal lipsă, mașini ce pare că se vor urca peste celelalte mașini în goana lor de a mai câștiga câteva minute sau secunde și un haos ce își are propriile sale reguli, iar regula ce pare de căpătâi este aceea că toți își au locul aici și toți trebuie să ajungă întregi la destinație. Iar lumea înțelege și este relaxată.

Lipsește încrâncenarea și ura ce stă în privirile celor mai mulți participanți din traficul mioritic de acasă – acei “șoferi experimentați” ce cunosc pedala de accelerație doar în linie dreaptă fără a înțelege nimic din buna conviețuire cu ceilalți participanți la trafic.

Podul Fatih Sultan Mehmet – ce și-a luat numele de la cuceritorul Istanbului, leagă cele două continente peste cel mai de seamă dar oferit imensei metropole – strâmtoarea Bosfor cu apele ei turcoaz mărginite de cetăți și moschei întrețesute în voalul istoriei.

Se zăresc în fugă clădirile emblematice de pe malul Bosforului și se simte ca de fiecare dată aceeași poezie de basm oriental, al istoriei. Mintea scormonește prin ceața trecutului în sertarele cu amintiri toate denumirile din vechiul oraș cu nume sonor și frumusețe eternă – Constantinopol. Un semn anunță Welcome to Asia. La cât mai multe continente, zic.

Sunt mulți kilometri de înghițit astăzi sub roți iar vestea bună este că o parte din distanța pe care harta o descrie ca fiind neinteresantă, este pe autostradă. Vestea proastă este ca turcii își repară autostrăzile, dar măcar ei au ce repara.

Când munții apar la orizont iar drumul de viteză rămâne o amintire, șoseaua se strecoară prin măruntaiele unei văi inundată în verdele crud de Mai atât de atractiv încât aproape că mă apucă pofta să pasc iarba alături de cele câteva vaci răsfirate pe pășuni.

Înserarea își aprinde culorile pe străduțele labirintice din Bartın. Mic și provincial, colorat în toată paleta de nuanțe a unui pictor, cu câteva străzi exclusiv pietonale, clădiri istorice refăcute și o forfotă orientală autentică.

Un orășel delicios în care mi-ar fi plăcut să zăbovesc pentru o zi întreagă dar unde ziua se termină la fel de repede ca excelenta baclava de aici, ce urcă instant în top trei cele mai bune mâncate vreodată.

Drumul spre Safranbolu ar fi unul excepțional de frumos dacă vremea ar fi clară. Curbe largi și de viteză ce urcă printr-un peisaj de excepție, de la aproape nivelul mării până spre o mie și ceva de metri. Din loc în loc se zăresc încătușați de nori munții, iar la baza lor orezării din apa cărora firele verzui încep să se ivească parcă speriate. Drumurile de pe hartă nu corespund cu cele din fața roților, însă ce mai contează dacă direcția generală este cea corectă?!

Dincolo de munți dau cu ochii de mare – marea aia pe care o credem doar a noastră, dar zărită desigur din cu totul alt loc. În ciuda cerului cenușiu se zăresc niște nuanțe ușor turcoaz. Țărmul Mării Negre este punctat de stâncării, maluri abrupte și picioare de munte ce se termină direct în apele înspumate. O sălbăticie frumoasă întreruptă de o șosea care la noi ar trece drept autostradă dar care aici este un biet drum național.

Încep să apară filtrele de poliție care în următoarele zile aveau să devină o prezență constantă, dar doar curiozitatea îi îndeamnă să mă oprească. De unde vin și încotro mă duc – întrebări adresate pe un ton jovial de parcă am ieșit la povești cu prietenii, strângeri de mâini și urări de drum bun. Simplă amabilitate.

Viața pe drum este simplă și autentică, problemele de rezolvat fiind de fapt extrem de puține: alegerea unui loc unde să mănânc ceva necunoscut dar delicios și găsirea unui loc de cort ferit de priviri indiscrete, eventual înainte ca noaptea să își coboare cortina.