TrekLens

Ieșim în drumul național sub un cer complet acoperit de nori gri și pufoși, facem dreapta spre Moieciu și în lumina ternă a dimineții constat că pedalatul merge cam greu. O privire aruncată din mers spre roata din spate mă lămurește că nu panta este de vină ci un început de pană. Pompa se odihnește însă acasă, la adăpost de efort, iar nouă ne rămâne doar să găsim un sătean binevoitor. La primele case obținem însă răspunsuri negative așa că o cotim spre satul Peștera printre frumoase case brănene pe un drum din ce în ce mai abrupt.

Îmi privesc roata și constat că în scurt timp voi ajunge să merg pe jantă. Deja pedalatul merge foarte greu, însă căţărăm în continuare până cand Moieciu apare mult sub noi în valea împodobită cu căpițe de fân și flori. Câteva oi și-au găsit un loc minunat de pășunat – privind de sus turla bisericii.

La intrarea în satul Peștera, între o ceață lăptoasă și o alimentară cu ușă termopan dar cu galantare la fel de goale ca acum 30 de ani, un bun samaritean ne ajută cu un compresor. Ajutorul nu se putea nimeri mai bine, căci în mai puțin de o sută de metri asfaltul lasă loc pământului și gropilor aferente. Pentru a scăpa de ceața ce ascunde nu doar drumul ci și un peisaj extrem de pitoresc, urmăm modestul indicator spre satul Măgura. O coborâre pe un drum de pământ este încununată de o priveliște de zile mari. Are și ceața asta farmecul ei, așa cum zace aruncată ca o mantie de mătase peste un peisaj puțin cam pudic, însă recunoaștem sincer că nu ne-ar fi displăcut să vedem Prăpăstiile Zărneștilor în toată goliciunea lor, păzite din depărtare de cușma împădurită a Măgurei Codlei.

Dorința ni se îndeplinește când ajungem la intrarea în Prăpăstii, razele soarelui luminând molcom pereții înalți de stâncă. Niște fructe ne dau energie să pedalăm până la intrarea în Cheile Pisicii, după care întoarcem bidiviii și îi lăsăm să alerge în voie spre vale – prin Munții Bucegi ne așteaptă o restanță dintr-o tură mai veche.

Trecerea peste munți nu ne umple de soare așa cum speram ci ne cufundă într-o vreme desprinsă dintr-o poezie de Bacovia. Rămânem totuși cu gânduri pozitive, cunoscând prea bine capriciile vremii în munți. Ca de relaxare, începem cu o coborâre de vreo 6 kilometri până în apropiere de Cabana Bolboci, iar la baza barajului alegem drumul din stânga ce urcă mai molcom dar care nu este însă asfaltat. Cu excepția numeroaselor gropi croșetate printre dâmburi, calitatea lui poate rivaliza cu a oricărei autostrăzi. Pedalăm pe malul meandrat al Lacului Bolboci și deseori pădurea se dă la o parte pentru a ne lăsa să ne clătim privirea în apele albastre ale lacului. Înconjurat de pădure, drumul este rar tulburat de mașini și putem asculta liniștea adâncă a naturii. Câte o rază rușinoasă de soare se strecoară prin nori, iar în depărtate se zăresc Cheile Tătarului – albie adâncă săpată în piatră de apele nărăvașe ale Ialomiței. În dreptul Turbăriei Lăptici intrăm prin zone deja cunoscute, iar goana pe serpentinele spre Barajul Bolboci este întreruptă doar pentru a arunca o privire spre minunata priveliște ce se deschide sub vârful Omu. Ultimii kilometri spre Cabana Dichiu par la fel de lungi ca umbrele pădurii lăsate de un soare întârziat. În spatele nostru, cortina cerului cade peste munți acoperind culori și forme obosite.