TrekLens

O ultimă noapte petrecută în căldura tropicală și în omniprezentul bâzâit al ventilatoarelor. Rucsacurile zac și ele triste într-un colț.

Până în Baie du Cap combinația de autobuze se leagă perfect, dar aici începe să ne ajungă cuțitul la os așa că ne reprofilăm spre niște taxiuri. Concomitent, ducem tratative cu trei șoferi și cum avem experiența negocierilor prin Orientul Mijlociu, reușim să obținem un preț cam la jumătate. Doi dintre taximetriști se retrag iar noi stabilim ultimele detalii cu Rajesh, noul nostru șofer personal – un bătrânel simpatic și după cum aveam să constatăm, cu ceva probleme de vedere.

Urcăm continuu, pe o șosea impecabilă săpată în coasta muntelui, printre plantații de cafea și culmi împădurite. Pe plantațiile de ceai, femeile s-au apucat deja de culesul frunzelor.

Într-un hău adânc de aproape 100m, apa cascadei Chamarel se aruncă nebunește înconjurată de o mare de verde, impasibilă în frumusețea ei la furtuna ce se pregătește peste munte.

Provenind din răcirea inegală a rocilor topite de magmă, cele șapte pământuri colorate – dovezi multicolore ale istoriei vulcanice a insulei, ne așteaptă scânteind în soare. Nu degeaba zicea Rajesh că acum este cea mai bună perioadă pentru a le vedea, căci soarele face peisajul să strălucească.

Ultimele ore ni le petrecem în compania oceanului, pe un petic de plajă pustie, cu o pungă de lyche. Un nor sentimental ne stropește timid cu picături de la revedere.

Rememorăm apusurile discului de foc în spatele orizontului turcoaz și roșul profund al pământurilor, zâmbetele primite cadou și bucuria neprefăcută a oamenilor. Primim darul insulei cu sufletele deschise și luăm cu noi acasă, frumosul Mal d’Afrique – dorul nestăvilit de Africa.