GÖREME – O ISTORIE SĂPATĂ ÎN STÂNCĂ

Harta prezintă ca fiind banal drumul spre Göreme, iar o rută concepută ad-hoc ce ocolește printre munți pare ceva mai interesantă. Poate și ceva mai răcoroasă îmi șoptesc în cască în timp ce privesc neîncrezător gradele Celsius care încă de la orele mici ale dimineții se înghesuie în termometru.

Tânjesc după un ceai și o pauză de hidratare, iar la primul filtru de poliție și armată se pare că se citesc și gândurile. Nu îi interesează actele mele ci doar să se fotografieze cu armăsarul verde și să mă invite la un ceai și la două vorbe. Desigur, de unde vin și unde mă duc, dacă sunt însurat și unde lucrez. Mi se aduce apă și niște covrigi – în caz că îmi este cumva foame. Căpitanul lor este cel mai vorbăreț însă engleza lui este surprinzător de lipsă așa că ne folosim de Google Translate – prilej de o porție de râsete sănătoase în momentele când traducerea o ia pe arătură. Și momentele nu sunt chiar rare.





Termometrul din bord indică +38°C pentru multă vreme, cu o spectaculoasă creștere la +45°C în mijlocul zilei. Când drumul începe să urce, temperatura se rostogolește însă la vale și devine mai suportabilă.

Göreme este un amestec de magazine turistice și zeci de oferte de tururi, cu ulițe neasfaltate și lipsă de infrastructură. Cu notabila excepție a prețurilor exagerat de mari, pare mai degrabă un orășel din Asia de Sud-Est decât din ce am văzut până acum prin Turcia.




În urmă cu 2.6 milioane de ani pe pământurile actualei Cappadocia, în  urma erupției vulcanului Erciyes un strat de lavă și cenușă au format rocile moi ce alcătuiesc relieful frământat ce se întinde pe douăzeci de mii de kilometri pătrați.











Rocile moi au fost erodate de vânt și ploi lăsând în urmă niște formațiuni ca niște hornuri cu vârful din rocă dură și corpul într-o continuă eroziune. Localnicii de atunci ai Cappadociei au realizat ușurința cu care rocile moi puteau fi scobite și găurite, iar rezultatul a fost un oraș întreg sculptat în piatră, cu biserici, mănăstiri și case.











Hitiții au fost primii care au populat Cappadocia, timp de vreo 600 de ani cu două milenii înaintea erei noastre, după care locuitorii s-au împărțit în mici regate. Au urmat pentru o vreme perșii, apoi romanii ce au stabilit capitala la Caesarea (Kayseri zilelor noastre).











În timpul stăpânirii romane și apoi a celei bizantine, Cappadocia a devenit un refugiu pentru noul cult al creștinilor, iar între secolele al IV-lea și al XI-lea creștinismul a înflorit aici sub forma unei mici comunități de pustnici îndrumați de Sf. Vasile din Caesarea și s-a început săparea unor încăperi în roca moale.











În timpul perioadei iconoclaste, între anii 725 și 842, decorarea multor astfel de sanctuare a fost minimă și s-a rezumat în general la simboluri creștine. După trecerea perioadei ce interzicea pictarea chipurilor respectând întocmai cea de-a doua poruncă a decalogului, noi biserici au fost săpate în piatră fiind bogat decorate cu fresce bizantine.











Mai târziu în timpul stăpânirii seljuce și otomane, creștinii au fost tratați cu toleranță. În secolul al XX-lea grecii ce populau Anatolia reprezentau un procent de aproape 20%, însă războaiele sângeroase purtate în secolul trecut au adus niște schimbări importante celor ce trăiau pe aceste meleaguri de peste 3000 de ani.











În timpul Primului Război Mondial zeci de mii de greci au fost uciși iar ulterior mulți au fost deportați împreună cu armenii în Mesopotamia. Războiul greco-turc din 1919-1922 a adus alte victime în rândul populației grecești din Cappadocia, iar totul s-a terminat odată cu strămutarea forțată din 1923 în urma tratatului de la Lausanne.

Bisericile au rămas abandonate dar ținute secrete și doar cei ce le locuiseră știau cum să le mai găsească.











Leave a Reply

Your email address will not be published.