TrekLens

Drumurile de pământ sunt mai de încredere decât cele asfaltate la intrarea în orașe unde uneori capacele de canal lipsesc în totalitate fără nici un fel de semnalizare. Albania este pur și simplu fabuloasă. Din toate punctele de vedere. O altă șosea taie munții nebuni ai Albaniei în zigzag-ul nostru prin toate punctele cardinale ale țării. Pe valea parcă nesfârșită șoseaua urcă în serpentine largi pentru a traversa muntele printr-un tunel. Indicatorul de benzină clipocește leneș, parcă fără să-i pese că benzinăriile sunt rare spre lipsă între munți. Dincolo de tunel însă gravitația ne ajută să ținem consumul la minim până la prima benzinărie unde se poate plăti cu cardul. Economia este încă bazată pe cash în Albania.

Odată intrați în Gjirokaster drumul începe să urce, să urce și iarăși să urce. Cazarea este undeva mai sus de nivelul cetății care domină întregul oraș, iar piatra cubică este unica alternativă pe o pantă extrem de înclinată. Amur nu crâcnește în ciuda greutăților din spate, a unghiului abrupt și a nenumăratelor curbe în ac de păr.

Straturi de moșteniri grecești, bizantine, albaneze, otomane și sufiste s-au acumulat în crăpăturile zidurilor din Gjirokaster precum mușchiul pe pietre. Aici în orașul de piatră s-au născut atât faimosul Ismail Kadare laureat al premiului Nobel pentru literatură cât și, poate mai faimosul dar cu siguranță și mult mai nocivul Enver Hoxha, ce pentru 44 de ani a schimbat cu regimul său despotic soarta Albaniei. Orașul se mai poate lăuda cu ceva, însă de tristă amintire – aici a fost cea mai rău famată închisoare politică din Albania secolului XX.

Pe o stâncă ce domină orașul, castelul Gjirokaster a fost timp de secole martorul istoriei întregii regiuni. Locul a fost populat încă de prin secolul al IV-lea e.n., însă primele ziduri ale castelului au fost ridicate prin secolele al XII-lea și al XIII-lea după căderea Hadrianopolisului, de către niște familii bogate ce căutau protecția unei astfel de fortărețe. Gradual, acesta a fost populat de mai multe familii, pentru ca în 1419 să cadă în fața cavalcadei armatelor Imperiului Otoman.

Legenda locală vorbește despre sora conducătorului local ce, speriată de iminenta cădere a cetății în mâinile otomanilor, a sărit de pe zidurile castelului împreună cu copilul său pentru a nu cădea în mâinile invadatorilor. Europa medievală este plină de astfel de legende. Refăcut în secolul al XIX-lea, castelul pare că se ridică direct din piatra pe care a fost înălțat, ca o imensă navă de piatră.

În încăperea principală o serie de tunuri de luptă sunt așezate parcă la apel, iar undeva în curte este o căsuță ce adăpostește mormântul lui Ali Pasha – sfântul local. Ușa este încuiată dar o mică ferestruică oferă posibilitatea de a trage cu ochiul la interior, fiind bineînțeles și locul pe unde credincioșii pot strecura bani – probabil viața de dincolo este scumpă.

Curiozitatea este catalizatorul prin care telefonul meu decide să facă o tumbă la interior prin fanta dintre cercevelele căsuței. Ușa este zăvorâtă serios, iar paznicul de la casa de bilete ne anunță relaxat că nu suntem primii care pățim așa ceva. Cheia nu este însă la ei ci la o femeie care ni se dă de înțeles că ar avea o fire cam neplăcută și care… este plecată în Germania. Astăzi este ultima zi de Albania pentru noi iar mâine un drum lung ne așteaptă. Insistăm asupra urgenței de a ne recupera telefonul căzut pe teritoriul moaștelor, se dau telefoane peste telefoane cerberului care deține cheia și după o lungă așteptare apare și soțul temutei doamne. Din păcate stafiile de dincolo de ușă nu au fost interesate în selfie-uri.

Pe o vale din apropierea orașului, podul Ali Pasha reprezintă de fapt o rămășiță din imensul complex de apeducte construit la începutul secolului al XIX-lea din ordinul lui Ali Pasha din Tepelenë, pentru a aduce apă în cisterna castelului de la muntele Sopot aflat la 10km distanță. Astăzi valea este mai degrabă populată de ciobani cu oile și caprele lor, iar apa lipsește cu desăvârșire din tărâmul arid de piatră.