TrekLens

Traficul matinal este aproape inexistent comparativ cu busculada de aseară, dar chiar și așa, pentru un orășel mic cum este Kargil pare că ar fi oră de vârf. Nu știu când se termină orașul și începe următoarea localitate – de când Marea Britanie și-a luat mâna de pe ei în 1947, organizarea nu a fost niciodată punctul forte al indienilor. De fapt, pare că se pricep bine la orice implică haos, ignorarea regulilor de circulație și stat în expectativă. Mult stat. Chiar și în pustiul de pe valea Suru, dacă vrei cumva să te oprești pentru o scurtă pauză de toaletă, un indian va răsări de undeva să vadă care-i treaba.

Aseară nori grei, cenușii, acopereau aproape în întregime munții ce se ridică în jurul orașului la peste 5000m înălțime, iar mai în adâncul văii zăpada începuse deja să se depună. Soarele dimineții aduce speranță de vreme bună odată ce mă aștern pe firul văii Suru. Asfalt perfect alternând cu gropi și praf, depășiri la milimetru și un peisaj de basm. Versanții albi din capătul văii sunt ținta zilei – un ghețar ce își întinde limba de gheață până la drum, dar care momentan este invizibil.

Cătunele se înghesuie în căușul văilor încălzite de penelul de artist al toamnei, iar în satele ce mărginesc drumul locuitorii au ieșit cu mic cu mare să se uite la drum sau să se plimbe de-a lungul său. Cei care muncesc o fac în condiții de Ev Mediu – cum să pui oamenii să care bolovani de câteva zeci de kilograme pe cap spre a-i transporta niște zeci de metri? Sau cum să pui vreo 8-9 bucăți de ciment de dimensiunile unor borduri pe spatele unui nefericit? India a pus sateliți pe orbită și a aselenizat, dar de roabă se pare că nu a auzit. Țara asta este mereu surprinzătoare…

În aceleași sate, imediat ce copiii aud zgomotul motocicletei ies la drum să facă cu mâna, să bată palma (motiv pentru care uneori aproape că se aruncă în fața motocicletei), sau să alerge după motocicletă și să ceară ciocolată. Se pare că și pe aici, la fel ca în multe alte colțuri de prin Africa, binevoitori inconștienți își curăță conștiința donând ciocolate și bomboane copiilor și transformându-i în mici cerșetori. Căci doar serviciile stomatologice sunt excelente în satele de munte ale Indiei. Educația ar fi singura șansă a acestor copii spre a ieși din cercul vicios, dar educația nu se face din păcate cu dulciuri de căpătat.

Un drum perfect asfaltat apare de nicăieri spre a se termina după câțiva kilometri într-un drum cu șleauri de noroi pe care roțile lui Scrammy ar cam vrea să se apuce de patinaj artistic. Cumva reușesc să trec fără să îi fac pe plac și să ne menținem verticalitatea, doar spre a repeta situația de încă vreo trei ori. Slalomul printre utilaje grele este la ordinea zilei – se lucrează intens la asfaltarea unui drum național ce în vreo cinci ani ar trebui să aibă vreo 3 benzi – cel puțin așa umblă vorba în târg. Uitându-mă în jur la drumurile din munții Ladakh-ului, mă îndoiesc de promisiunile astea apărute probabil pe fond electoral. Este suficient un sezon de iarnă pentru ca torentele din zăpezile topite să spele drumul și munca să fie luată de la capăt într-un perpetuum mobile de construcții.

Noroiul, șleaurile și gropile se întretaie cu pâlcuri de case ce formează sate care pe hartă nu apar. Însăși drumul apare pe hartă ca o stingheră potecă, drumul ce se dorea a fi național mergând undeva în paralel la câteva sute de metri. Aveam să mă lămuresc la primul punct de control al permisului de acces în zonă, că drumul acela principal pe care îl zăream ocazional dincolo de râu este complet distrus de alunecări de teren.

La postul de control un militar îmi traduce ceea ce birocratul dintr-o căsuță nu reușește să îmi transmită – trebuie să completez într-un caiet datele din pașaport, adresa de acasă, datele vizei, de unde vin și unde mă duc, telefonul și numărul motocicletei. Nu le verifică nimeni, căci birocratul ce ar fi trebuit să facă asta își gătește ceva la o butelie. Suspectez pui cu curry, după mirosul delicios ce aproape că mă face să dau buzna peste el și să mă autoinvit la masă.

Natura nu se dezminte însă nici aici, ignorând prin măreția sa viața măruntă a oamenilor. Giganți de 6000 și 7000m își înalță zăpezile deasupra a tot și toate, iar limba ghețarului Parkachik coboară blând până aproape de drum, morena acestuia unindu-se cu apele vijelioase ale râului Suru. Culorile și ghețurile se împletesc între roți în noroiul drumului.