TrekLens

Obișnuiam să detest ploaia în călătorii, și mai ales în momentele ce implorau răpirea clipei pe senzorul aparatului foto. Islanda m-a schimbat în moduri pe care încă nu le pot înțelege. Plouă mult. Așa, și? Plouă curat, plouă cu natură și cu clipe minunate. Ploaia se amestecă cu stropii reci ai cascadelor, cu perdeaua de ceață ridicată de răsuflarea cascadelor și purtată de vânt. Plouă și mă trezesc zâmbind, știind că la un moment dat va veni soarele. Cândva, fie și peste câteva zile.

La nici două sute de metri distanță de corturi, impresionanta Seljalandsfoss este deja împânzită de turiști. Nici nu este de mirare – cu soarele refuzând să apună, somnul devine opțional.

De pe culme, apa se prăvăleşte peste stânci într-o perdea lichidă în spatele căreia se strecoară o potecă umedă. M-am întrebat deseori ce se află în spatele cascadelor și astăzi am răspunsul. Intimitatea din spatele lor este nepermis de frumoasă.

Pe zeci de kilometri drumul se ascunde în umbra teribilului vulcan Eyjafjallajökull ce, înfășurat în falduri de nori, își păstrează aura de mister. Din adâncurile văilor sale, râul Skógá își adună apele pentru a se arunca în hăul cascadei Skógafoss. O legendă vorbește despre Þrasi Þórólfsso, vikingul ce și-a îngropat cufărul cu aur în spatele căderii de apă. Mulți și-au încercat norocul însă o singură dată un băiat a reușit să o găsească. Acesta a legat o sfoară de inelul cufărului, însă când oamenii au încercat să-l scoată la capătul sforii se afla doar inelul, restul cufărului scufundându-se.  Se spune că în zilele când soarele strălucește, aurul scânteiază din spatele apelor.

Plaja neagră, Reynisfjara, pare desprinsă dintr-o lume vikingă, dură prin ea însăși. Nisipul se contopește cu pietrișul, valurile oceanului se sparg nebunește de mal, supravegheate demn de cele trei coloane din largul mării – catargele corăbiei pe care trolii au încercat să o fure dar au fost împietriți de răsărit.

În adâncul sufletului îmi doream să îmi scufund picioarele în apele reci ale Atlanticului de Nord. Neșoptite însă, gândurile mi-au fost smulse de vânt și predate valurilor ce, iată că se târăsc neauzite pe nisipul negru, complice, și se aruncă asupra bocancilor. Urmele pașilor noștri pe nisipul de smoală se pierd sub ape. Ascunsă după o impresionantă fortăreață de stânci, o altă plajă, mai mică și pustie, ne găzduiește curiozitatea. La întoarcere, pe niște stânci pe care puteam să jur că nu adăposteau nimic, zărim strania apariție a unui pește refuzat de mare – să fie oare teribilul Fáfnir?

De la plaja vikingă ne îndreptăm spre câmpurile de lavă Eldgjárhraun, un loc în care obiceiul local cere ca fiecare călător să se oprească și să adauge pe micii tumuli o nouă piatră, pentru a avea noroc în călătorii. Contribuim și noi cu speranța că vom îndupleca zeii nordici și vom primi, la schimb, soare.

În apropiere, Eldhraun – alte câmpuri de lavă acoperite de această dată cu mușchi, ne fascinează și ne stârnește imaginația. Începem să vedem troli, dar nu ratăm nici micile flori arctice.

La intrarea în canionul Fjaðrárgljúfur simțim puterea zeilor nordici – piatra de la câmpurile de lavă i-a înduplecat. Câteva raze de soare au spart plafonul de nori și ne însoțesc pașii. Cu un relief chinuit de apele neiertătoare, canionul ne impresionează cel puțin cât dimensiunile sale. Câteva oi se agită pe malurile inaccesibile, behăind unele către celelalte. Par prinse într-o discuție aprinsă. Despre ce anume, nu putem decât să presupunem.

Munți teşiţi, ca niște imense mese, veghează drumurile înguste. Parapeţi nu există nicăieri pe insulă. Neatenția costă. Curând, drumul devine de o pustietate apăsătoare – sub un cer jos și infinit, câmpurile negre și aride par rupte de pe o cu totul altă planetă, una încă în formare, cu elemente încă în transformare.

La cascada Svartifoss – cascada neagră, ajungem tot pe ploaie, după o plimbare printr-o pădure ce prin umezeala sa îmi amintește cumva de caldele păduri tropicale. Printre coloane bazaltice, apa se prăvăleşte cu plesnete şfichiuitoare de bici.

Încet-încet, ne apropiem de Vatnajökull, enorma pată albă a hărților islandeze – ghețarul principal. Înconjurat la început de nori, își dă maramele la o parte pentru noi.

O lumină caldă, într-o totală antiteză cu ghețurile veșnice, învăluie aisbergurilor plutitoare. Suntem muți de admirație – cuvintele sunt prea neînsemnate pentru a descrie ceea ce ochii cuprind cu greu – frumusețe în stare pură. Lumini și umbre, foc și gheață – geneza lumii. Reveria ne este întreruptă de un tunet puternic ce rupe tăcerea ghețurilor – un nou aisberg a luat viață. Câteva minute mai târziu, mici valuri spală țărmul.

La mică distanță, laguna de gheață Jökulsárlón capătă nuanțe ireale sub lumina unui apus ce nu mai sosește. Aisberguri translucide, sau în incredibile nuanțe de albastru își continuă călătoria spre Ocean pe ape mercuriale. Liniștea capătă alte dimensiuni în Islanda.